– Ştiţi, e bună şi vrăbioara. Doriţi?
Stau, cuget şi îmi spun să iau o bucăţică şi din aia, nu numai pulpă (îmi propusesem să fac friptură de viţel, cu sos, la cuptor). Ia bucata cea mare şi dă să o taie. Mă întreabă dacă e suficient cât a aproximat. Îi spun că vreau bucata din stânga.

– Aaaaa, zice, nu se poate. Trebuie să vă dau din dreapta!
Mă uit la ea, am crezut că glumeşte, că e vreo cameră ascunsă, ceva. Nu, nu glumea şi nici cameră ascunsă nu era.
„Să-i zic ceva, să nu-i zic … Mai bine, nu! E sâmbătă, e frumos afară …”
– Bine, mulţumesc, în acest caz nu iau şi vrăbioară, îi spun.
– Doamnă, vreau să vă pun şi eu o întrebare! îmi spune cel ce am bănuit că era proprietarul măcelăriei.

Mă uit spre el întrebătoare, la rândul meu.
– Da’ bucata aia, zice el, cu ochii sclipind de inteligenţă, nu are carne? Vă întreb şi eu, n-are? Ce are bucata cealaltă?
„Mă, îmi zic eu, ce au ăştia?”
– Domnule, mi-o daţi gratis?
-Nu.
– Bun, atunci, pe banii mei, pot să cumpăr ce vreau?
– Da, dar … bucata ailaltă ce avea?

„Aaaaaaaaaaaaaa, îmi zic în gând! Dă-mi, Doamne, răbdare!”
Îi plătesc ceea ce cumpărasem şi ies, ca să nu-mi treacă vreun gând măcelăresc prin minte.

(Ştiu, am greşit, normal ar fi fost să nu mai cumpăr nimic şi să-l trimit la mă-sa cu carnea lui cu tot, dar prea îmi doream friptura aia la cuptor…)

Concluzia: carnea de viţel a fost foarte bună, dar proprietarul magazinului, UN BOU!