Recitesc zilele acestea Jurnalul fericirii al lui Steinhardt. Prima oara l-am citit prin 2008 sau 2009 – era o carte imprumutata de la o amica, abia aparuse cartea pe piata. Ieri am gasit, regasit de fapt, pasajul care reprezinta punctul culminant al cartii, pentru mine. Aceste fraze se refera senzatiile si revelatiile traite la momentul in care afla, Nicolae Steinhardt, ca va fi eliberat din inchisoare, chiar daca printre ultimii. Cum ideea si spiritul acestui pasaj sunt minimaliste, sustinand puternic demersul meu, va ofer si Dvs placerea (re)lecturii acestei esente a cartii mai sus mentionate la paginile 515 si 516:
„In mica celula de la Zarca – povestea parohul manastirii de la Rohia N. Steinhardt – singur ingenunchez si fac un bilant. Am intrat in inchisoare orb (cu vagi strafulgerari de lumina, dar nu asupra realitatii, ci interioare, stafulgerari autogene a beznei care despica intunericul fara a-l risipi) si ies cu ochii deschisi; am intrat rasfatat, razgaiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemultumit, ies cunoscand fericirea; am intrat nervos, suparacios, sensibil la fleacuri, ies nepasator; soarele si viata imi spuneau putin, acum stiu sa gust felioara de paine cat de mica; ies admirand mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea si eroismul; ies impacat: cu cei carora le-am gresit, cu prietenii si dusmanii mei, ba si cu mine insumi.”