Este aşa fiindcă tu cauţi revelarea Creatorului nu cu intenţia de dragul dăruirii, nu pentru a dărui aproapelui tău, tu cauţi asta în alt loc, nu printre prietenii tăi. Deci, cine este de vină pentru asta? Poate din momentul în care ai venit şi până mâine tu ai construit adevărate obstacole în loc să ajungi mai aproape. Până la urmă, este posibil să obţii soluţia şi prin ele, după ce ajungi la disperare şi descoperi că eşti într-un punct mort, şi că trebuie să te întorci şi să o iei pe alt drum. În orice caz, se spune că Creatorul a creat omul ca să fie direct, dar omul a făcut multe calcule. Lucrul cel mai important este că noi nu determinăm locul spargerii.

Suntem înclinaţi să ne pregătim inima pentru umplere, dar nu vrem să recunoaştem faptul că acest loc de împlinire este între noi. Este ca şi cum între noi este un spaţiu, un loc gol. Asta nu mă deranjează, mă deranjează faptul că eu nu am nicio împlinire. Adică, eu mă gândesc la un loc complet diferit, nu la cel în care în care se presupune că trebuie revelată Forţa Superioară. Ba încă mă gândesc că Forţa Superioară este o împlinire, o senzaţie plăcută, o obţinere, o înţelegere, un sentiment minunat. În realitate, ea este ceva diametral opus decât ceea ce cred eu despre ea, este atunci când dăruiesc aproapelui meu, când îl umplu, asta este ceva mai presus decât mine, iar eu mă anulez, mă micşorez. Din contră, eu trebuie să fiu complet gol, să scot din mine tot ceea ce mă împlineşte, astfel încât totul să fie numai de dragul aproapelui meu. Eu caut numai căi să-l umplu pe el, peste mine.

Asta se cheamă trăire spirituală, când o simt în aproapele meu, o simt într-atât cât sunt în stare să susţin această senzaţie, peste propriile mele aspiraţii. În general, eu nu privesc în direcţia asta. Uneori, la câte o convenţie în deşert, obţin această stare, dar, după aceea, mă întorc la propriul meu „buric” şi, asta e! Grupul, de asemenea, nu-mi susţine concentrarea asupra acestui punct acut. Egoul meu continuă şi el să mă tragă jos în abis. Deci, ce ar trebui să fac? Dar toate aceste lucruri se întâmplă fiindcă noi nu ne susţinem unul pe celălalt. Forţa capabilă să ne salveze este între noi, în unitatea noastră, în noi toţi la pachet, nu în fiecare din n

Scrierile lui Rabaş, din articolul „Referire la credinţă şi adevăr”

De ce avem nevoie de aceste două lucruri care se neagă unul pe celălalt? Adică, pe de o parte trebuie să urmăm calea adevărului, înţelegând prin asta să simţim starea în care suntem aşa cum e ea, cum ne îndepărtăm de iubirea de sine şi ne apropiem de iubirea pentru ceilalţi, şi cât de mult pierdem în această lume „să lăsăm numele Lui binecubântat să crească şi să devină sfânt”. Şi, între timp, vedem că spiritualitatea nu este importantă, ne simţim într-o lipsă mare, şi vedem de asemenea, cât de mult regretăm asta, şi cât de mult ne doare să fim aşa de departe de El. Aceasta se numeşte calea adevărului, adică, starea în care noi simţim în vasele noastre, adică, în funcţie de sentimentele noastre.

Ne-a fost de asemenea dată şi calea credinţei, care este peste raţiune, adică, noi nu luăm în considerare ceea ce simţim şi ceea ce ştim, ci credm că în mod cert că Creatorul ştie ce este bun şi ceea ce este rău pentru mine. De aceea, El vrea ca eu să simt starea în felul în care o simt, iar eu, din partea mea, nu-mi pasă ceea ce simt fiindcă doresc să muncesc cu scopul de a dărui. De aceea, cel mai important lucru este că trebuie să muncesc de dragul cerului. Şi, deşi simt că nu e nicio împlinire în munca mea, în orice caz, nu în vasele de Sus, adică, în partea de sus, eu mă simt complet şi ca un tot perfect. De aceea, eu sunt satisfăcut de munca mea, de faptul că am privilegiul să-L servesc pe Rege, chiar şi la nivelul cel mai de jos. Dar, chiar şi acest lucru este considerat de mine un mare privilegiu, anume faptul că Creatorul îmi permite să mă apropii de El, fie şi într-o anumită măsură.
Acestea ne dau nouă două lucruri:

Calea adevărului, fiindcă omul vede starea reală şi are loc pentru rugăciune. Atunci el are loc pentru lipsă şi, astfel, se poate ruga Creatorului să umple lipsa lui ca apoi, el să poată urca la gradele Sfinţeniei.
Calea credinţei, care este calea perfecţiunii fiindcă, de aici înainte, el poate da preţuire şi mulţumire Creatorului şi, atunci, el se poate bucura!

Sursa: Ovidiu Blajan

Trebuie să înţelegem dacă omul, ca şi cea mai înaltă creaţie a naturii, tinde către unitate şi integralitate în ciuda faptului că este incapabil să o atingă, el evocă integralitatea naturii, care lucrează pentru el. Vedem asta în diferite sisteme, în deosebite obiecte, şi cu privire la cum noi creştem.

Vedem cum un copil se dezvoltă. Face lucruri instinctive pentru a deveni un adult, să reuşească în ceva. El este tot timpul într-o stare de tensiune. De ce sunt aceste încercări reuşite? De ce fac acestea un adult din el? De ce ca rezultat a numeroase eforturi, el învaţă, creşte, înţelege şi se dezvoltă? Este pentru că prin dorinţa lui, evocă asupra sa forţa naturii, care îl dezvoltă.

Aceiaşi natură, care ne dezvoltă pe noi şi care gradat a creat nivelul vegetativ, animal şi mai târziu nivelul uman din nivelul inanimat, răspunde la eforturile noastre şi la munca noastră. Dacă ne îndreptăm spre integralitate, integrându-ne unul cu altul, atunci în cele din urmă vom descoperi în noi manifestarea forţei generale. Asta este prin lupta pentru unitate noi evocăm asupra noastră această forţă unificatoare care există în natură.