Scrierile lui Rabaş, din articolul „Referire la credinţă şi adevăr”

De ce avem nevoie de aceste două lucruri care se neagă unul pe celălalt? Adică, pe de o parte trebuie să urmăm calea adevărului, înţelegând prin asta să simţim starea în care suntem aşa cum e ea, cum ne îndepărtăm de iubirea de sine şi ne apropiem de iubirea pentru ceilalţi, şi cât de mult pierdem în această lume „să lăsăm numele Lui binecubântat să crească şi să devină sfânt”. Şi, între timp, vedem că spiritualitatea nu este importantă, ne simţim într-o lipsă mare, şi vedem de asemenea, cât de mult regretăm asta, şi cât de mult ne doare să fim aşa de departe de El. Aceasta se numeşte calea adevărului, adică, starea în care noi simţim în vasele noastre, adică, în funcţie de sentimentele noastre.

Ne-a fost de asemenea dată şi calea credinţei, care este peste raţiune, adică, noi nu luăm în considerare ceea ce simţim şi ceea ce ştim, ci credm că în mod cert că Creatorul ştie ce este bun şi ceea ce este rău pentru mine. De aceea, El vrea ca eu să simt starea în felul în care o simt, iar eu, din partea mea, nu-mi pasă ceea ce simt fiindcă doresc să muncesc cu scopul de a dărui. De aceea, cel mai important lucru este că trebuie să muncesc de dragul cerului. Şi, deşi simt că nu e nicio împlinire în munca mea, în orice caz, nu în vasele de Sus, adică, în partea de sus, eu mă simt complet şi ca un tot perfect. De aceea, eu sunt satisfăcut de munca mea, de faptul că am privilegiul să-L servesc pe Rege, chiar şi la nivelul cel mai de jos. Dar, chiar şi acest lucru este considerat de mine un mare privilegiu, anume faptul că Creatorul îmi permite să mă apropii de El, fie şi într-o anumită măsură.
Acestea ne dau nouă două lucruri:

Calea adevărului, fiindcă omul vede starea reală şi are loc pentru rugăciune. Atunci el are loc pentru lipsă şi, astfel, se poate ruga Creatorului să umple lipsa lui ca apoi, el să poată urca la gradele Sfinţeniei.
Calea credinţei, care este calea perfecţiunii fiindcă, de aici înainte, el poate da preţuire şi mulţumire Creatorului şi, atunci, el se poate bucura!

Sursa: Ovidiu Blajan