In liceu, cand faceam naveta cu autobuzul catre Bucuresti, mi-amintesc ca era o vreme cand nu indraznea nimeni sa-i spuna soferului: „sa dea manelele alea mai incet”. Induram cu totii vreo doua ore poftele artistice ale sefului cu volanul in mana, cu umilinta jenata a celor obisnuiti sa stea cuminti in scaunele lor din spate.
A venit pe urma o vreme cand nu stiu ce lege a spus ca domn’ sofer nu mai are voie si m-am bucurat ca de un mare triumf al civilizatiei romanesti.
25 de ani mai tarziu, adica astazi, m-am asezat vreo 15 minute la o terasa si n-am avut cum sa nu ascult postul radio ales probabil de chelneri sau patroni. Mi-au zvacnit in ureche ” zero zero grade” sus pe tooc”, ” iti arat ca pooot”, ” va fi biiine” cu insistenta unghiilor scrasnind pe sticla si cu stridenta abientului muzical de pe langa comediile din balci.
M-am bucurat cand a inceput nu stiu ce emisiune cu ascultatori in direct, in speranta ca tace muzica. Numai ca renumitului si indragitului crainic sau cum s-o numi el, nu i-a luat mai mult de trei minute sa pronunte de doua ori cuvantul „voma”, o data „rahat” si de vreo trei ori strasnicul ” bai, fratzioare”.
Mi s-a facut brusc dor de bietul sofer de pe rata de Bucuresti si sincera lui generozitate muzicala pentru calatori si m-am temut ca civilizatia romaneasca este iar in pericol.
Dupa care m-am gandit ca probabil forma asta de violenta a gusturilor indoielnice are cumva un rol terapeutic. Poate ca avem nevoie de atata muzica proasta si vorbitori atat de vulgari. Ascultatorii lor pasionati isi consuma poate in placeri primitive porniri mai periculoase. Sau isi amortesc instinctele de a da cu bata cand il aud pe ala injurand cu toata gura pe un post public.
Deci, intr-o nota optimista, m-am ridicat de la masa, hotarata sa cred ca „va fi biiine”.
Pentru ca pana la urma postul asta de radio a fost pentru mine nu numai o sanatoasa bata ciobaneasca dar si un senin declansator nostalgic.
Terapeutic, adica stiti ce zic:)
calarasiunu.net 