Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti.Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea.

Pentru cine este înzestrat cu darul înțelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune și de lene, de nefolosire a talentului.

Poti să nu păcătuiești de frică. Este o treapta inferioară, bună și ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinții și caracterele superioare. Dar și de rușine. O teribilă rușine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în fața unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în fața unei femei bătrâne, a fi înșelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine.

Într-un anume sens, păcatul cu gândul e şi mai abject decât cel cu fapta, pentru că – nevăzut – îi însoţeşte necesarmente făţărnicia, impostura. Eşti în privilegiata situaţie a escrocului faţă de spărgător, care îşi riscă el viaţa; a hoțului din casă (de care nu te poţi feri) față de tâlharul la drumul mare, cu tot pitorescul său alai: calul, pistoalele la brâu, căciula pe-o ureche.

În timp ce un om isi schimba roata la maşina nouă, baietelul lui de 4 ani a luat o piatra ascuţită si a inceput sa zgârie aripa maşinii. Mânios, barbatul a luat mâna copilului şi l-a lovit peste ea de multe ori, fără să-şi dea seama ca avea în mână o cheie.

La spital, copilul si-a pierdut toate degetele din cauza numeroaselor fracturi. Când si-a văzut tatal… copilul a intrebat cu ochii plini de durere: „Tati, imi vor creşte degetele la loc?”.
Barbatul a ramas impietrit de durere; s-a intors la masina si a lovit-o de mai multe ori. Devastat de propriile lui fapte… stand in fata masinii s-a uitat la zgarieturi; baietelul scrisese: „TATI, TE IUBESC”.
Mânia si Dragostea nu au limite; alege-o pe cea din urma pentru a avea o viata minunata… Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oamenii pentru a fi iubiti.
Dar problema lumii de astazi este ca Oamenii sunt folositi si lucrurile sunt iubite… in timpul acestui an, sa fim atenti si sa ne amintim: Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oameniii pentru a fi iubiti.

Aminteste-ti mereu… vegheaza asupra gandurilor tale; ele vor deveni cuvinte. Vegheaza asupra cuvintelor tale; vor deveni fapte. Vegheaza asupra faptelor tale, vor deveni obiceiuri. Vegheaza asupra obiceiurilor tale, vor deveni un caracter. Vegheaza asupra caracterului tau; va deveni destinul tau.

Tăcere în cuvinte, tăcerea în gânduri, tăcere în viaţă…
Tăcerea, ca un păianjen uriaş, îşi ţese pânza deasă, asemeni unor zăbrele de nepătruns, înlănţuindu-mă, îndepărtându-mă, rupându-mă de lume şi de lumina ei… Zbaterile mele sunt firave şi mă adâncesc tot mai mult într-un labirint de fire întortocheate, care nu îmi dau nici o şansă de scăpare.
Încerc să-mi strecor privirea printre plăpândele fâşii de lumină şi nu reuşesc să desluşesc altceva decât mici fragmente din frumuseţea acestei vieţi, aşa, ca-ntr-un puzzle din care lipsesc foarte multe piese şi imaginea rămâne fără sens, iar dorinţa de a-i descoperi calităţile se diminuează din ce în ce mai mult… Imaginaţia mea încearcă să construiască imaginea, aşa cum ea poate şi îşi doreşte, dar nu voi ştii niciodată care e imaginea reală a vieţii sau, poate, refuz să cred că ea este aşa cum se infăţişează: niciodată completă, ascunsă adesea după măşti ce îşi pierd din culoare şi strălucire pe măsură ce timpul trece, interesată, neprietenoasă, indiferentă…
Singurătatea are avantajele ei, dar, Doamne, cât de mult înstrăinează, izolează, ridică ziduri între mine şi mine, între mine şi oameni, între mine şi viaţa adevărată!…
Tăcerea devine ameninţătoare, iar eu din ce în ce mai pierdut. E şi vina mea, e şi vina firii mele… Nu arunc vina pe cei din jur, poate că ei sunt ok şi eu am o problemă de adaptare sau o voinţă nu prea exersată sau, poate, pur şi simplu, n-am reuşit niciodată să deprind a trăi ŞI pentru mine…

Mă gândeam azi că anii trec mult prea repede. Poartă cu ei bucuriile, dar şi tristeţile noastre… Pe lângă sentimentele de împlinire, de ici – de colo, răbufnesc neputinţele şi dor neîmplinirile. Se perindă prin gând oameni dragi pe care i-am pierdut, oameni pe care-i iubesc şi cărora, poate, nu ştiu să le spun cât de mult îmi mângâie sufletul şi cât de pustiu aş fi fără ei, oameni care m-au întristat uneori sau m-au rănit alteori – cu sau fără voia lor, întâmplări care mi-au barat un drum sau mi-au deschis un altul pe care nu am păşit din diverse motive (şi acestea mai mult sau mai puţin întemeiate) sau am păşit în împrejurări neprielnice…
Poatear trebui să constituie motiv de bucurie, îmi aduce o adiere de nostalgie, iar eu nu mă ştiu apăra de zbaterea ei.  Nu privesc înapoi şi totuşi trecutul mă copleşeşte. Nu privesc nici în viitor, căci ceaţa îmi ascunde orizontul. Rămân în prezent şi eu ştiu că el, prezentul, e tot ce am…Am mai mult decât unii şi mai puţin decât alţii…Sunt un om ancorat în realitate şi, recunosc, am început să uit să visez…Ceea ce e foarte trist…

Indiferent cum mă simt şi cum gândesc eu azi, nu pot să-i uit pe cei ce trimit câteodată un semn, un gând, o vorbă cu destinaţia: SUFLETUL MEU.