Daca ma intrebi pe mine, viata nu este altceva decat un amalagam, o insiruire de fantezii, iluzii, esecuri si decizii proaste, monstruos de proaste, intrerupta, insiruirea, din cand in cand, foarte rar, de doua sau trei revelatii absolute, mistice, aproape divine. si astea, reverberatiile astea li se intampla numai catorva norocosi. asadar, cat de norocos ma simt? imi aduc aminte, in copilarie, din cauza ca aveam obiceiul sa nu termin cartile pe care incepeam sa le citesc, mama, m-a luat deoparte si, cu un zambet straniu, dar dulce pe buze, mi-a spus ca trebuie sa finalizez orice carte, in caz contrar, personajele cartilor netreminate, urmand sa vina peste mine, noaptea, sa ma certe fiindca le-am lasat, asa, in
mijlocul actiunii. daca ar fi stiut atunci, sarmana mama ca tomurile pe care le rasfoiam nu erau povestile lui Petre Isiprescu -carti pe care le foloseam numai ca pretext, pentru a ma putea delecta cu shakespeare, cehov sau balzac -ar fi inteles rictusul de spaima ce mi-a incremenit pe
fata, inchpuind-mi-l, la mine, in pat, seara pe Lucien Chardon sau pe Macbeth, ucigandu-l pe regele scotiei. tocmai de aceea -parca ma vad si acum -dupa ce finalizam o carte -rasfoita cu sufletiul la gura, din motive lesne de inteles -inainte de a lua alta, ezitam ca o pisica in fata bibliotecii de acasa, calculand din ochi grosimea cartii si eventualul timp in care as putea sa o citesc, fara sa fiu intrerupt de cineva, sau ceva. tin minte, era in mine o zbatere inconstienta, o lupta infinita intre curiozitatea fireasca a acelei varste si frica funciara ce-mi fusese indusa de parinte. mai tarziu, mult mai tarziu, privind inapoi, am realizat ca atunci descoperisem, inconstient, adrenalina si ca, intr-un fel straniu -numai
asa cum viata poate sa decida -initiasem o lupta pe care am castigat-o. atunci, chiar m-am simtit un norocos! caci, nu-i asa, imi invisesem frica, imi potolisem curiozitatea si, in plus, ma alesesm cu ceva, inca nedefinit, de pe urma acelor lecturi. „acel nedefinit” pe care, mai mare fiind,
l-am deslusit in mine, ca facand parte indivizbila dintr-un „eu” imprastiat cu darnicie, in adolsecenta, in gesturi inutile, de fronda, vulgare si golanesti………..
…dar tu, de ce esti atat de rau?.[/b]…asa m-a intrebat, la un moment dat, Ioana, o colega din liceu. atunci a fost prima data cand am observat-o, desi era in clasa cu mine. era frumoasa, tacuta si, intr-un fel neinteles mie, intreaga ei prezenta se cerea ignorata, asemeni unei profesoare de matematica intr-o clasa cu profil filologic. nici nu m-am sinchisit sa-i raspund, multumindu-ma sa-i intorc spatele si sa ma
indepartez, convins fiind ca simpla mea atitudine constituia o replica taioasa, pana la lacrimi. de atunci, de cate ori ne intalneam privirile, intamplator, prin clasa, observam -cu ciuda -ca Ioana zambea. sau imi zambea mie? numai mie? si, ciudat, de atunci, am inceput sa ma simt,
iarasi, ca in copilarie, topaind si ezitand ca o pisica in fata unei biblioteci, a unei carti pe care muream sa o deschid si sa o citesc, pana la capat, fara rasuflare. „topiala” asta a mea a tinut un smestru intreg pana cand, la un moment dat, intr-un bar pormoiscuu fiind, impreuna cu tovarasii mei colegi si de scoala si de pahar, m-am gandit ca, poate, Ioana, m-a citit ea pe mine si ca, in definitiv, sunt un mare dobitoc, pacalit de tacerea aia misterioasa si stranie a ei. am vrut sa o intreb ceva, a doua zi, insa am ezitat, fiindu-mi teama de reversul gestului meu, de umilinta de a contempla, din spate, silueta aia firav conturata care, l-a dracu, incepuse sa-mi bantuie noptile mai ceva ca orice mister al parisului, in copilarie. intr-un tarziu, abia la banchetul de sfarsit de an, profitand de o situatie provocata si premeditata, ne-am regasit fata in fata, cu o melodie de dans intre noi, cuprinzand-o -aproape fortat -in brate, pentru un blues oficial ce distona grav cu bataile de jungla ale inimii mele. tot timpul cat a durat melodia -atentie, nu dansul, caci e greu sa numesti asa, un fel de incremenire dulceaga, o contompire moaltica,
somnambulica -am mangaiat-o pe obraz, cu degetele mele, transfomate, parca, in absolute semne de exclamatie, diluate, amestecate in punctele de suspensie infinite ale zambetului ei. care, abia atunci am inteles, fusese tot timpul pentru mine. numai al meu! am plans, atunci,
aproape toata noaptea! Ioana a plecat imediat, dupa dans, insotita de parintii ei, lasandu-ma singur, in mijlocul a 200 de oameni, delirand ca pe un pendul dezaxat al unui ceas „stat pe loc”.nu aveam cum sa ma intorc in timp, iar viitorul ne rezervase fiecaruia, drumuri diferite.
si deci, plangeam, undeva, in coltul salii de bal, ferit de lume, constient ca am avut in mana cea mai frumoasa carte a vietii mele, carte al carei personaj avea sa ma bantuie -pana la urma mama avusese dreptate! -multi ani de aici inainte.ani pe care i-am desirat aiurea, punand
semne de carte intre capitole inutile, vagi, disolute alte vietii mele, inghilimetizata -daca pot sa spun asa -intre orele dintr-o redactie de ziar si barurile si discotecile orasului. ma maturizasem, cunoscusem femei, ma indragostisem de mai multe ori si, evident, tot de atatea ori ma despartisem, intorcand spatele, acelasi spate pe care, odata, demult, il intorsesem – asemeni unui iisus din gips si carton in miniatura,
crucii din plastic si neoane sclipitoare -celui mai frumos paragraf din viata mea……………
