Exista caderi ”necesare”.
Asa cum exista si adversari necesari si greseli necesare.
Altfel, cum am sti cat de mult valoreaza o reusita, cum am putea masura distanta dintre noi si trecutele noastre fragmente de viata, dintre eul de ieri si cel de azi?
Prietenii ni-i facem singuri si uneori ni-i gonim singuri. Cu sau fara intentie, realizand sau nu cat pierdem de fiecare data.
Se-ntampla si sa gresim de doua ori la fel. Se-ntampla si sa ne ia prin surprindere unele renuntari.
Si, mai ales, se-ntampla adesea ca esecurile sa se suprapuna, punandu-ne la incercare puterea de a incasa lovituri. Lovituri care pot nauci.
Intotdeauna apare si ceva-ul care ne ajuta sa uitam,sa trecem mai departe, sa depasim momentul si, in final, sa ne vindece toate ranile.
Cu ce pret? Asta e numai treaba fiecaruia.

                                                       Iubeste-ti…VIATA!
In aceasta cursa nebuna dupa un statut social, am uitat de multe lucruri mult mai importante si mai aducatoare de satisfactii decat orice. Uitam de parinti, de familie, prietenii, colegii si cel mai dureros am uitat sa ne iubim si sa ne respectam pe noi insine. Plini de rautate si de trufie credem si cautam sa ne satisfacem niste dorinte absurde si prapastioase care nu ne fac altceva decat sa ne indeparteze de oamenii din jur, de esenta fiecaruia si, mai presus de toate, de Dumnezeu.

Daca am invata sa iubim toate lucrurile marunte care ne inconjoara, lucruri care fac deliciul vieţii, daca ne-am aminti mai des de toti cei la care sustinem ca tinem foarte mult, daca ne-am aminti sa spunem “Te iubesc!” mai des, insa din toata inima, daca i-am suna pe cei cu care nu am mai vorbit de foarte multa vreme, daca am reusi sa fim mai buni si sa iertam mai des, daca nu am avea nevoie de o zi speciala (precum Ziua Indragostitilor) ca sa-i marturisim celui/celei pe care il/o iubim toate sentimentele noastre, daca am intelege ca parintii sunt si vor ramane singurii care ne vor purta intotdeauna o dragoste curata si neconditionata, daca si numai daca am putea realiza ca ar fi ideal sa le amintim acestora zilnic cata dragoste le purtam precum şi faptul ca le multumim pentru tot ceea ce au facut pentru noi, dar mai ales ca speram sa reusim sa le aducem macar de doua ori mai multa bucurie decat cea pe care ei ne-o fac pentru ca exista… abia atunci vom putea spune ca intr-adevar iubim si multumim pentru sansa enorma care ne-a fost data si anume : VIATA!

~Dragostea eterna~
Iubirea este cea care ne innobileaza si deopotriva ne face viata mai frumoasa. Ceea ce aduce impreuna doi oameni diferiti, unindu-i in cele mai intime amanunte ale vietii si trezindu-le speranta ca totul va fi bine, este vesnica dragoste care umple golurile din suflete, activand cele mai tainice resurse de care dispune fiinta umana. Suntem capabili sa traim aceasta experienta a bucuriei si daruirii intr-o maniera la care nu ne-am gandit niciodata, dar acest lucru nu este o pura întamplare sau un joc al destinului.
Florin Bogardo spunea in versurile unui slagar vechi:” Iubirea se cere pazita cu zel/ Cu sabii de-oţel/ De ea şi de el.
Dragostea este ceea ce ramane dupa disparitia aurei de romantism şi de romanta din inceputul plin de prospetime al fiecarui cuplu. Dragostea este aceea care poate tine pluta intreaga atunci cand se abat furtunile reci si aspre ale egoismului si delasarii. Ea gaseste cai si resurse sa faca pustiul sa infloreasca, atunci cand nimeni nu mai spera sa poata vedea vreo iesire din impas. Iubirea adevarata nu se gandeste la foloasele sau avantajele pe care le poate obtine de la celalalt, fiind mai degraba dornica sa-i faca acestuia bine, fara sa ceara sau sa astepte ceva in schimb.
Chiar daca se intampla adeseori ca dragostea sa ajunga in impas, nu trebuie sa ramanem ancorati in parerea ca totul s-a sfarsit. Dragostea este capabila sa renasca din propria-i cenusa. Pentru aceasta este nevoie ca unul sa faca un pas catre celalalt. Surpriza pasilor care raspund din cealalta parte poate aparea oricand, pentru ca…”Dragostea nu va pieri niciodata”.

„Scopul vietii noastre este fericirea, care este sustinuta de speranta. Nu avem nicio garantie in ceea ce priveste viitorul, insa traim cu speranta de mai bine. Speranta inseamna sa-ti continui drumul, gandind „Pot sa fac acest lucru”. Asta iti aduce putere interioara, incredere in tine si abilitatea de a face ceea ce faci intr-o maniera cinstita, onorabila si transparenta.”

„In prezent, in cultura noastra materialista, multi oameni sunt determinati sa creada ca banii sunt sursa suprema de fericire. Prin urmare, atunci când nu au suficienti bani se simt dezamăgiți. De aceea, este important ca oamenii să știe că au sursa de mulțumire și fericire în ei înșiși, și că ea este legată de cultivarea valorilor noastre naturale interioare.” Dalai Lama

Am primit acest mesaj si raspund cu mare drag la el: „Ursula cand poti sa spui si cateva cuvinte despre frica de singuratate, de a dormi singur si tot ce tine de aceasta frica.”

Frica de singuratate are multiple valente si am sa le iau pe rand.

1. Teama de singuratate este o teama a copilului interior, care se simte in nesiguranta sau abandonat. Atunci cand eram copii, in momentele in care ramaneam singuri ne simteam in nesiguranta, deoarece copilul este dependent de parintii sai si nu are resursele psihice pentru a face fata solitudinii. Singuratatea este perceputa ca o amenintare la adresa securitatii lui fizice. In mod normal, odata cu varsta, un copil ar fi normal sa-si dezvolte abilitatea de sta in propria sa companie, iar pentru asta parintii trebuie sa ii ofere un atasament de tip securizant – adica, de exemplu, sa stie ca parintii se vor intoarce si ca totul va fi in regula.

Un alt caz este acela in care copilul nu este lasat deloc singur, nici chiar cand ajunge adolescent – adica este un copil „rasfatat”, sufocat de grija pe care i-o arata parintii, astfel ca la nivel inconstient el percepe mesajul „nu este ok / nu esti in siguranta daca ramai singur”. Evident ca el va dezvolta o teama de singuratate, deoarece nu a fost nevoit sa invete sa stea singur si sa-si gestioneze singuratatea.

In ambele cazuri, copilul interior, acea stare a eu-lui cu care venim din copilarie, nu se dezvolta adecvat cand ajungem la maturitate, astfel ca adultul se va comporta la fel ca si in copilarie si nu va putea sa ramana singur – se va simti in nesiguranta, abandonat si cuprins de tot felul de frici irationale. Este necesar ca o astfel de persoana sa lucreze la maturizarea copilului interior si de multe ori este benefica o interventie din partea unui specialist.

Tot o dovada de imaturitate psihica si este si acea situatie in care o persoana adulta cauta sa fie dependenta de altcineva, cand doreste sa-si prelungeasca situatia din copilarie in care altii erau responsabili de persoana sa, de existenta sa, in care i se spunea ce sa faca, cum sa faca si se simtea in siguranta alaturi de „adulti”.

2. O alta componenta a fricii de singuratate porneste din educatia pe care o primim tot in copilarie. Ni se repeta ca omul este o fiinta sociala, ca nu este normal ca un om sa stea singur, ca este ceva „gresit” cu el daca face asta, astfel ca singuratatea este perceputa ca un stigmat de care trebuie sa ne temem si sa fugim. Singuratatea este perceputa ca un semn ca nu suntem ok si asta genereaza tot felul de ganduri cu potential anxiogen. O persoana care are astfel de credinte inradacinate in inconstient, atunci cand va ramane singura, pe langa faptul ca se va simti inadecvat, isi va diminua increderea in sine, imaginea de sine si stima de sine.

3. Exista o diferenta fundamentala intre fiintele umane, la nivel de structura de baza a personalitatii: avem doua tipuri mari de caractere – persoanele introvertite si cele extravertite, iar aceste tipuri sunt innascute. Persoanele introvertite sunt cele care au nevoie de mai putina stimulare din exterior, deoarece activarea lor la nivel cortical este foarte mare (au o lume interioara bogata), astfel ca stimularea din exterior de multe ori ii oboseste. Ele nu au o problema de a sta singure si chiar se simt bine in propria lor companie.
Persoanele extravertite au nevoie de multa stimulare din partea celor din jur, se simt bine in compania altor oameni si asta si pentru ca activarea lor la nivelul scoartei cerebrale este destul de scazuta si pentru ca sa simta bine au nevoie de extra-stimulare din exterior. Aceste persoane cauta compania altor oameni, iar singuratatea este perceputa ca o povara, de care se tem si pe care trebuie sa o evite.

4. Teama de singuratate la un adult este de multe ori o fuga de sine insusi, de gandurile sale care il inspaimanta. Atunci cand o persoana care are probleme nerezolvate cu sine insasi, cand are tot felul de temeri mai mult sau mai putin irationale, alege sa fuga de confruntarea de ele prin distragerea atentiei. Atunci cand stai in compania cuiva, poti foarte usor sa te focusezi pe celalalt si pe relatie si astfel fugi de tine insuti. In momentul in care ramai singur, toate gandurile si starile pe care incerci sa eviti te coplesesc si nu stii ce sa faci cu ele.
Evident, cea mai buna rezolvare este confruntarea cu ele si rezolvarea lor, insa acesta este un proces cu potential anxiogen pe care majoritatea oamenilor il evita. Si aici este foarte benefica interventia unui specialist.

Maturizarea psihica, vindecarea copilului interior, constientizarea si asumarea personalitatii proprii este un demers pe care ar fi bine sa-l faca orice fiinta umana. Altfel, teama de singuratate poate sa duca la multe situatii de compromis, la acceptarea de relatii toxice si la incapacitatea de a deveni un individ autonom, de sine-statator din toate punctele de vedere, care are o viata echilibrata si armonioasa.

Este aşa fiindcă tu cauţi revelarea Creatorului nu cu intenţia de dragul dăruirii, nu pentru a dărui aproapelui tău, tu cauţi asta în alt loc, nu printre prietenii tăi. Deci, cine este de vină pentru asta? Poate din momentul în care ai venit şi până mâine tu ai construit adevărate obstacole în loc să ajungi mai aproape. Până la urmă, este posibil să obţii soluţia şi prin ele, după ce ajungi la disperare şi descoperi că eşti într-un punct mort, şi că trebuie să te întorci şi să o iei pe alt drum. În orice caz, se spune că Creatorul a creat omul ca să fie direct, dar omul a făcut multe calcule. Lucrul cel mai important este că noi nu determinăm locul spargerii.

Suntem înclinaţi să ne pregătim inima pentru umplere, dar nu vrem să recunoaştem faptul că acest loc de împlinire este între noi. Este ca şi cum între noi este un spaţiu, un loc gol. Asta nu mă deranjează, mă deranjează faptul că eu nu am nicio împlinire. Adică, eu mă gândesc la un loc complet diferit, nu la cel în care în care se presupune că trebuie revelată Forţa Superioară. Ba încă mă gândesc că Forţa Superioară este o împlinire, o senzaţie plăcută, o obţinere, o înţelegere, un sentiment minunat. În realitate, ea este ceva diametral opus decât ceea ce cred eu despre ea, este atunci când dăruiesc aproapelui meu, când îl umplu, asta este ceva mai presus decât mine, iar eu mă anulez, mă micşorez. Din contră, eu trebuie să fiu complet gol, să scot din mine tot ceea ce mă împlineşte, astfel încât totul să fie numai de dragul aproapelui meu. Eu caut numai căi să-l umplu pe el, peste mine.

Asta se cheamă trăire spirituală, când o simt în aproapele meu, o simt într-atât cât sunt în stare să susţin această senzaţie, peste propriile mele aspiraţii. În general, eu nu privesc în direcţia asta. Uneori, la câte o convenţie în deşert, obţin această stare, dar, după aceea, mă întorc la propriul meu „buric” şi, asta e! Grupul, de asemenea, nu-mi susţine concentrarea asupra acestui punct acut. Egoul meu continuă şi el să mă tragă jos în abis. Deci, ce ar trebui să fac? Dar toate aceste lucruri se întâmplă fiindcă noi nu ne susţinem unul pe celălalt. Forţa capabilă să ne salveze este între noi, în unitatea noastră, în noi toţi la pachet, nu în fiecare din n

Scrierile lui Rabaş, din articolul „Referire la credinţă şi adevăr”

De ce avem nevoie de aceste două lucruri care se neagă unul pe celălalt? Adică, pe de o parte trebuie să urmăm calea adevărului, înţelegând prin asta să simţim starea în care suntem aşa cum e ea, cum ne îndepărtăm de iubirea de sine şi ne apropiem de iubirea pentru ceilalţi, şi cât de mult pierdem în această lume „să lăsăm numele Lui binecubântat să crească şi să devină sfânt”. Şi, între timp, vedem că spiritualitatea nu este importantă, ne simţim într-o lipsă mare, şi vedem de asemenea, cât de mult regretăm asta, şi cât de mult ne doare să fim aşa de departe de El. Aceasta se numeşte calea adevărului, adică, starea în care noi simţim în vasele noastre, adică, în funcţie de sentimentele noastre.

Ne-a fost de asemenea dată şi calea credinţei, care este peste raţiune, adică, noi nu luăm în considerare ceea ce simţim şi ceea ce ştim, ci credm că în mod cert că Creatorul ştie ce este bun şi ceea ce este rău pentru mine. De aceea, El vrea ca eu să simt starea în felul în care o simt, iar eu, din partea mea, nu-mi pasă ceea ce simt fiindcă doresc să muncesc cu scopul de a dărui. De aceea, cel mai important lucru este că trebuie să muncesc de dragul cerului. Şi, deşi simt că nu e nicio împlinire în munca mea, în orice caz, nu în vasele de Sus, adică, în partea de sus, eu mă simt complet şi ca un tot perfect. De aceea, eu sunt satisfăcut de munca mea, de faptul că am privilegiul să-L servesc pe Rege, chiar şi la nivelul cel mai de jos. Dar, chiar şi acest lucru este considerat de mine un mare privilegiu, anume faptul că Creatorul îmi permite să mă apropii de El, fie şi într-o anumită măsură.
Acestea ne dau nouă două lucruri:

Calea adevărului, fiindcă omul vede starea reală şi are loc pentru rugăciune. Atunci el are loc pentru lipsă şi, astfel, se poate ruga Creatorului să umple lipsa lui ca apoi, el să poată urca la gradele Sfinţeniei.
Calea credinţei, care este calea perfecţiunii fiindcă, de aici înainte, el poate da preţuire şi mulţumire Creatorului şi, atunci, el se poate bucura!

Sursa: Ovidiu Blajan