„Scopul vietii noastre este fericirea, care este sustinuta de speranta. Nu avem nicio garantie in ceea ce priveste viitorul, insa traim cu speranta de mai bine. Speranta inseamna sa-ti continui drumul, gandind „Pot sa fac acest lucru”. Asta iti aduce putere interioara, incredere in tine si abilitatea de a face ceea ce faci intr-o maniera cinstita, onorabila si transparenta.”

„In prezent, in cultura noastra materialista, multi oameni sunt determinati sa creada ca banii sunt sursa suprema de fericire. Prin urmare, atunci când nu au suficienti bani se simt dezamăgiți. De aceea, este important ca oamenii să știe că au sursa de mulțumire și fericire în ei înșiși, și că ea este legată de cultivarea valorilor noastre naturale interioare.” Dalai Lama

Am primit acest mesaj si raspund cu mare drag la el: „Ursula cand poti sa spui si cateva cuvinte despre frica de singuratate, de a dormi singur si tot ce tine de aceasta frica.”

Frica de singuratate are multiple valente si am sa le iau pe rand.

1. Teama de singuratate este o teama a copilului interior, care se simte in nesiguranta sau abandonat. Atunci cand eram copii, in momentele in care ramaneam singuri ne simteam in nesiguranta, deoarece copilul este dependent de parintii sai si nu are resursele psihice pentru a face fata solitudinii. Singuratatea este perceputa ca o amenintare la adresa securitatii lui fizice. In mod normal, odata cu varsta, un copil ar fi normal sa-si dezvolte abilitatea de sta in propria sa companie, iar pentru asta parintii trebuie sa ii ofere un atasament de tip securizant – adica, de exemplu, sa stie ca parintii se vor intoarce si ca totul va fi in regula.

Un alt caz este acela in care copilul nu este lasat deloc singur, nici chiar cand ajunge adolescent – adica este un copil „rasfatat”, sufocat de grija pe care i-o arata parintii, astfel ca la nivel inconstient el percepe mesajul „nu este ok / nu esti in siguranta daca ramai singur”. Evident ca el va dezvolta o teama de singuratate, deoarece nu a fost nevoit sa invete sa stea singur si sa-si gestioneze singuratatea.

In ambele cazuri, copilul interior, acea stare a eu-lui cu care venim din copilarie, nu se dezvolta adecvat cand ajungem la maturitate, astfel ca adultul se va comporta la fel ca si in copilarie si nu va putea sa ramana singur – se va simti in nesiguranta, abandonat si cuprins de tot felul de frici irationale. Este necesar ca o astfel de persoana sa lucreze la maturizarea copilului interior si de multe ori este benefica o interventie din partea unui specialist.

Tot o dovada de imaturitate psihica si este si acea situatie in care o persoana adulta cauta sa fie dependenta de altcineva, cand doreste sa-si prelungeasca situatia din copilarie in care altii erau responsabili de persoana sa, de existenta sa, in care i se spunea ce sa faca, cum sa faca si se simtea in siguranta alaturi de „adulti”.

2. O alta componenta a fricii de singuratate porneste din educatia pe care o primim tot in copilarie. Ni se repeta ca omul este o fiinta sociala, ca nu este normal ca un om sa stea singur, ca este ceva „gresit” cu el daca face asta, astfel ca singuratatea este perceputa ca un stigmat de care trebuie sa ne temem si sa fugim. Singuratatea este perceputa ca un semn ca nu suntem ok si asta genereaza tot felul de ganduri cu potential anxiogen. O persoana care are astfel de credinte inradacinate in inconstient, atunci cand va ramane singura, pe langa faptul ca se va simti inadecvat, isi va diminua increderea in sine, imaginea de sine si stima de sine.

3. Exista o diferenta fundamentala intre fiintele umane, la nivel de structura de baza a personalitatii: avem doua tipuri mari de caractere – persoanele introvertite si cele extravertite, iar aceste tipuri sunt innascute. Persoanele introvertite sunt cele care au nevoie de mai putina stimulare din exterior, deoarece activarea lor la nivel cortical este foarte mare (au o lume interioara bogata), astfel ca stimularea din exterior de multe ori ii oboseste. Ele nu au o problema de a sta singure si chiar se simt bine in propria lor companie.
Persoanele extravertite au nevoie de multa stimulare din partea celor din jur, se simt bine in compania altor oameni si asta si pentru ca activarea lor la nivelul scoartei cerebrale este destul de scazuta si pentru ca sa simta bine au nevoie de extra-stimulare din exterior. Aceste persoane cauta compania altor oameni, iar singuratatea este perceputa ca o povara, de care se tem si pe care trebuie sa o evite.

4. Teama de singuratate la un adult este de multe ori o fuga de sine insusi, de gandurile sale care il inspaimanta. Atunci cand o persoana care are probleme nerezolvate cu sine insasi, cand are tot felul de temeri mai mult sau mai putin irationale, alege sa fuga de confruntarea de ele prin distragerea atentiei. Atunci cand stai in compania cuiva, poti foarte usor sa te focusezi pe celalalt si pe relatie si astfel fugi de tine insuti. In momentul in care ramai singur, toate gandurile si starile pe care incerci sa eviti te coplesesc si nu stii ce sa faci cu ele.
Evident, cea mai buna rezolvare este confruntarea cu ele si rezolvarea lor, insa acesta este un proces cu potential anxiogen pe care majoritatea oamenilor il evita. Si aici este foarte benefica interventia unui specialist.

Maturizarea psihica, vindecarea copilului interior, constientizarea si asumarea personalitatii proprii este un demers pe care ar fi bine sa-l faca orice fiinta umana. Altfel, teama de singuratate poate sa duca la multe situatii de compromis, la acceptarea de relatii toxice si la incapacitatea de a deveni un individ autonom, de sine-statator din toate punctele de vedere, care are o viata echilibrata si armonioasa.

Este aşa fiindcă tu cauţi revelarea Creatorului nu cu intenţia de dragul dăruirii, nu pentru a dărui aproapelui tău, tu cauţi asta în alt loc, nu printre prietenii tăi. Deci, cine este de vină pentru asta? Poate din momentul în care ai venit şi până mâine tu ai construit adevărate obstacole în loc să ajungi mai aproape. Până la urmă, este posibil să obţii soluţia şi prin ele, după ce ajungi la disperare şi descoperi că eşti într-un punct mort, şi că trebuie să te întorci şi să o iei pe alt drum. În orice caz, se spune că Creatorul a creat omul ca să fie direct, dar omul a făcut multe calcule. Lucrul cel mai important este că noi nu determinăm locul spargerii.

Suntem înclinaţi să ne pregătim inima pentru umplere, dar nu vrem să recunoaştem faptul că acest loc de împlinire este între noi. Este ca şi cum între noi este un spaţiu, un loc gol. Asta nu mă deranjează, mă deranjează faptul că eu nu am nicio împlinire. Adică, eu mă gândesc la un loc complet diferit, nu la cel în care în care se presupune că trebuie revelată Forţa Superioară. Ba încă mă gândesc că Forţa Superioară este o împlinire, o senzaţie plăcută, o obţinere, o înţelegere, un sentiment minunat. În realitate, ea este ceva diametral opus decât ceea ce cred eu despre ea, este atunci când dăruiesc aproapelui meu, când îl umplu, asta este ceva mai presus decât mine, iar eu mă anulez, mă micşorez. Din contră, eu trebuie să fiu complet gol, să scot din mine tot ceea ce mă împlineşte, astfel încât totul să fie numai de dragul aproapelui meu. Eu caut numai căi să-l umplu pe el, peste mine.

Asta se cheamă trăire spirituală, când o simt în aproapele meu, o simt într-atât cât sunt în stare să susţin această senzaţie, peste propriile mele aspiraţii. În general, eu nu privesc în direcţia asta. Uneori, la câte o convenţie în deşert, obţin această stare, dar, după aceea, mă întorc la propriul meu „buric” şi, asta e! Grupul, de asemenea, nu-mi susţine concentrarea asupra acestui punct acut. Egoul meu continuă şi el să mă tragă jos în abis. Deci, ce ar trebui să fac? Dar toate aceste lucruri se întâmplă fiindcă noi nu ne susţinem unul pe celălalt. Forţa capabilă să ne salveze este între noi, în unitatea noastră, în noi toţi la pachet, nu în fiecare din n

Scrierile lui Rabaş, din articolul „Referire la credinţă şi adevăr”

De ce avem nevoie de aceste două lucruri care se neagă unul pe celălalt? Adică, pe de o parte trebuie să urmăm calea adevărului, înţelegând prin asta să simţim starea în care suntem aşa cum e ea, cum ne îndepărtăm de iubirea de sine şi ne apropiem de iubirea pentru ceilalţi, şi cât de mult pierdem în această lume „să lăsăm numele Lui binecubântat să crească şi să devină sfânt”. Şi, între timp, vedem că spiritualitatea nu este importantă, ne simţim într-o lipsă mare, şi vedem de asemenea, cât de mult regretăm asta, şi cât de mult ne doare să fim aşa de departe de El. Aceasta se numeşte calea adevărului, adică, starea în care noi simţim în vasele noastre, adică, în funcţie de sentimentele noastre.

Ne-a fost de asemenea dată şi calea credinţei, care este peste raţiune, adică, noi nu luăm în considerare ceea ce simţim şi ceea ce ştim, ci credm că în mod cert că Creatorul ştie ce este bun şi ceea ce este rău pentru mine. De aceea, El vrea ca eu să simt starea în felul în care o simt, iar eu, din partea mea, nu-mi pasă ceea ce simt fiindcă doresc să muncesc cu scopul de a dărui. De aceea, cel mai important lucru este că trebuie să muncesc de dragul cerului. Şi, deşi simt că nu e nicio împlinire în munca mea, în orice caz, nu în vasele de Sus, adică, în partea de sus, eu mă simt complet şi ca un tot perfect. De aceea, eu sunt satisfăcut de munca mea, de faptul că am privilegiul să-L servesc pe Rege, chiar şi la nivelul cel mai de jos. Dar, chiar şi acest lucru este considerat de mine un mare privilegiu, anume faptul că Creatorul îmi permite să mă apropii de El, fie şi într-o anumită măsură.
Acestea ne dau nouă două lucruri:

Calea adevărului, fiindcă omul vede starea reală şi are loc pentru rugăciune. Atunci el are loc pentru lipsă şi, astfel, se poate ruga Creatorului să umple lipsa lui ca apoi, el să poată urca la gradele Sfinţeniei.
Calea credinţei, care este calea perfecţiunii fiindcă, de aici înainte, el poate da preţuire şi mulţumire Creatorului şi, atunci, el se poate bucura!

Sursa: Ovidiu Blajan

Trebuie să înţelegem dacă omul, ca şi cea mai înaltă creaţie a naturii, tinde către unitate şi integralitate în ciuda faptului că este incapabil să o atingă, el evocă integralitatea naturii, care lucrează pentru el. Vedem asta în diferite sisteme, în deosebite obiecte, şi cu privire la cum noi creştem.

Vedem cum un copil se dezvoltă. Face lucruri instinctive pentru a deveni un adult, să reuşească în ceva. El este tot timpul într-o stare de tensiune. De ce sunt aceste încercări reuşite? De ce fac acestea un adult din el? De ce ca rezultat a numeroase eforturi, el învaţă, creşte, înţelege şi se dezvoltă? Este pentru că prin dorinţa lui, evocă asupra sa forţa naturii, care îl dezvoltă.

Aceiaşi natură, care ne dezvoltă pe noi şi care gradat a creat nivelul vegetativ, animal şi mai târziu nivelul uman din nivelul inanimat, răspunde la eforturile noastre şi la munca noastră. Dacă ne îndreptăm spre integralitate, integrându-ne unul cu altul, atunci în cele din urmă vom descoperi în noi manifestarea forţei generale. Asta este prin lupta pentru unitate noi evocăm asupra noastră această forţă unificatoare care există în natură.

Seara, la radio, se difuzeaza emisiunea „Noapte buna, copii!”
-Dragi copii, zice povestitorul, in aceasta seara, am sa va spun povestea „Frumoasa din Padurea Adormita”…Si s-a dus Fat-Frumos prin padure, luptandu-se cu hatisurile prin carea atata amar de vreme nu mai calcase picior de om si, intr-un tarziu, a ajuns intr-o poiana unde se inalta un castel falnic. S-a apropiat si a intrat. Si, ce sa vezi? Toata lumea dormea: strajerii dormeau rezemati in halebarde, slujitorii pe scari, bucatarii la bucatarie, regele cu regina pe tron, inconjurati de curteni, iar intr-o camera, pe un pat numai brocart si matasuri, dormea Frumoasa din Padurea Adormita. Atras de frumusetea ei, Fat-Frumos se aseaza langa ea, pe pat, ii saruta gurita, ii ridica rochita…
Noapte buna, copii!

Ma duc la piata si trec pa langa o taraba cu pepeni unde era un carton pe care scria:
„Un pepene 3 Lei, sau trei pepeni la 10 lei”
În loc sa-i spun tipului din spatele tarabei cât de prost e, m-am hotărât să-i demonstrez.
Aşa că l-am abordat:
– „As dori un pepene”
-„Da, domnule,face trei lei” I-am dat banii şi i-am spus:
-„De fapt, mai da-mi unul te rog”
-„Nici o problemă domnule, inca trei lei”
– „Stii ceva” i-am zis “Mai da-mi unul sa fie trei”
„Desigur domnule, trei lei va rog”
Abia ma abtineam sa nu rad si i-am spus:
„Tocmai am cumpărat trei pepeni pentru nouă de lei,iar pe cartonul tau scrie trei pepeni pentru zece lei .Tu iţi dai seama cat de prost esti.?”
„Nu sunteti primul client care imi spune..”, chicoti el, „toata lumea face misto până când subliniez că au cumparat trei pepeni în loc de unul.”

In liceu, cand faceam naveta cu autobuzul catre Bucuresti, mi-amintesc ca era o vreme cand nu indraznea nimeni sa-i spuna soferului: „sa dea manelele alea mai incet”. Induram cu totii vreo doua ore poftele artistice ale sefului cu volanul in mana, cu umilinta jenata a celor obisnuiti sa stea cuminti in scaunele lor din spate.

A venit pe urma o vreme cand nu stiu ce lege a spus ca domn’ sofer nu mai are voie si m-am bucurat ca de un mare triumf al civilizatiei romanesti.

25 de ani mai tarziu, adica astazi, m-am asezat vreo 15 minute la o terasa si n-am avut cum sa nu ascult postul radio ales probabil de chelneri sau patroni. Mi-au zvacnit in ureche ” zero zero grade” sus pe tooc”, ” iti arat ca pooot”, ” va fi biiine” cu insistenta unghiilor scrasnind pe sticla si cu stridenta abientului muzical de pe langa comediile din balci.