Când şi’au luat vacanţă femeile de pe Pământ

Gata, au plecat.
Şi’au luat vacanţă femeile de pe Pământ, şi cele de pe Lună, şi cele de pe Marte,
dacă nu mă înşel, şi femeile de pe Jupiter.
Au plecat,
cu poşeta sub braţ,
ca şi cum s’ar fi dus la cumpărături sau să’şi aducă de la şcoală băiatul, fetiţa,
sau de la grădiniţă, sau de la bunici, sau de altundeva,
nu mai contează, nu şi’a dat nimeni seama,
au plecat,
e frumos să crezi că se vor mai întoarce,
la urma urmei sunt femei,
câte lucruri li se pot întâmpla?
Mai devreme sau mai târziu se vor întoarce acasă.
Uite, le vezi?
Înaintează tăcute prin galaxii
de care nu le’a spus nimeni, niciodată,
până mai ieri nici nu ştiau de existenţa lor.
bănuiau, doar, că trebuie să fie acolo şi altceva decât golul absurd
pe care l’au umplut o vreme cu amintirile bucuriilor care au fost,
apoi nu l’au mai umplut cu nimic.

Au plecat
cu poşeta sub braţ,
ca să se apere de meteoriţi – înţelegi, sper, că e numai un fel de a spune –
cu părul desfăcut prin pulberea măruntă care le înconjoară,
cu tălpile calde de dorul de a merge, aşa, prin cuvintele şi necuvintele
celor ce le’au iubit cândva,
sigur le’au iubit,
altfel n’ar fi atât de frumoase,
nu ţi se pare că au plecat cele mai frumoase femei?
Degeaba aruncă pământul înspre ele oglinzile,
ca nişte nade diforme în care singur cerul a rămas a se privi,
degeaba aruncă oglinzile ca nişte braţe
ascuţite şi reci.

Au plecat.

Mâine e luni şi tu poate mai crezi că se vor întoarce.
Ai pregătit pachetul fetei, ai reparat bicicleta băiatului,
te’ai uitat dacă’s toate la locul lor
(care e locul lor?!)
ai spălat frigiderul, aragazul şi vasele,
ai întins rufele pe balcon,
ai învăţat a doua oară ecuaţiile de gradul doi şi reprezentarea a două puncte pe axă,
acum fumezi nervos a doua ţigară din pachetul abia desfăcut şi ţi’e ciudă pe doi,
înjuri printre dinţi, deşi ştii că nu mai vine acasă,
la miezul nopţii hotărăşti că nici nu ai nevoie de atâtea femei,
doi sunteţi şi ţigara cu tine,
noaptea cu tine,
durerea cu tine,

femeia cu tine,

abia acum auzi ce’ţi spunea în şoaptă când o uitai,
că numai voi sunteţi singurul doi autentic din univers,
dar patul e gol,
aşternuturile întinse şi râncede fără căldura molatecă a trupului ei,
deschizi ferestrele,
oraşul întreg e o constelaţie de ferestre deschise,
şi doar una a ta, ascunzându’ţi spaima de neîntoarcere,
spaima de unu, de oglinda în care te vezi numai tu şi în care ai vrea s’o priveşti admirându’se,

întinzi mâna, îi mai respiri o dată absenţa,

şi dintr’o dată nu mai e decât Ea,
gândul ei,
părul ei,
pe care’l acoperi în noaptea asta cu păpădii.

Anunțuri

Poti sa iti spui parerea aici:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s