Mă imaginez fragilă într’o lume cu mulţi Dumnezei.
N’am prea multe cunoştinţe despre fragilitate. Like China in your hand spune cântecul şi îi dau dreptate, deşi n’am ţinut niciodată China in my hand. Doar îl cred pe cuvânt.
Mi’e mai simplu să cred cuvântul cântecului.
Un fluture e fragil. Dacă’l prinzi de aripi, i se ia puful şi moare. Nu ştiu dacă are puf. Ştiu că moare şi e suficient.  La fel se întâmplă dacă’i rupi mijlocul în două. Devine greţos. O fragilitate greţoasă.
Puiul este fragil. Puiul de drac şi puiul de om. Mi’e teamă de neputinţa lor de a se apăra.
Fragilitatea
e singura armă.
Cred tot mai mult că în ultima vreme nu mai ştie să funcţioneze.
S’a stricat de la sine, ca un ceas vechi.

Mai e Norocel. E fragil pentru că n’are o labă şi înoată ca un pisic şchiop. În plus,
e şi foarte mic. Norocel e verde închis, e ţestoasă,
îl iubesc şi de aici se trage şi fragilitatea lui.

Încerc să’mi închipui cum ar fi dacă mi s’ar măcina oasele. În faţa unui perete,
trupul meu este şi el fragil.
Totuşi nu m’am temut că ar putea cădea peste mine
pereţii, zidurile, blocurile’turn care m’au văzut crescând.
M’am temut de moarte şi nici ea n’a căzut peste mine. Moartea nu e fragilă.
E un concept şi o realitate şi încă ceva. Tocmai ceva’ul acela mă sperie.

Îmi imaginez dumnezeii adunaţi la un loc. Doar al meu şi al tău n’ar fi mare lucru,
dar pământul n’a început cu al meu şi al tău.
Mai sunt câţiva cărora le place gustul de sânge. Pe aceia nu’i cunosc şi nu mă interesează.
Îi văd uneori la televizor. Ei spun că sunt oameni, eu ştiu că sunt.
Prefer să’i cred dumnezei, dar asta numai la mine în minte.

La mine în minte eu sunt puternică şi tu eşti fragil. Apoi scriu
pentru că şi eu vreau să fiu fragilă.

Închid ochii. Nu mă pot gândi la nimic.

Dintr’o dată realizez că nu există fragilitate.

Doar zgomotul surd al unei percepţii dezordonate,
izbindu’se haotic de nelămuririle ei.