Motan indisponibil emoțional, de Oana Moraru
Am în casă un motan indisponibil emoțional. A intrat la noi de vreo 4 luni, doarme, mănâncă, se joacă, dar nu te lasă nicio clipă să îl atingi. Sare de lângă tine ca arcul imediat ce numai ți-ai formulat gândul să îl mângâi.
Țăcăneala lui e frustrantă. Proiecțiile mele tâmpite de om programat să vrea atașament au fost că dacă-s blândă și răbdătoare, motanul o să mă iubească până la urmă. Până la moarte.O să vină într-o zi, mieros și profund recunoscător, și o să-mi toarcă smerit în poală.
În timp ce visez eu la ziua aia, mă trezesc că merg în vârful picioarelor pe lângă el, că sar ca arsă când dă semne de foame, că-l ocolesc sau nu fac zgomot că să nu îl sperii. În propria-mi casă, de teamă să nu traumatizez în plus motanul, m-am pus deja pe locul doi 
De la o vreme am obosit. Nu dă semne că mă iubește sau mă ascultă mai mult.
Așa că de vreo două săptămâni, mă fac că nu există: îl amân când miorlăie, îl dau la o parte, îl reped când mă privește galeș. Nu mă impresionează nici torsul lui fix la 7 fără 10 lângă pat. Ii dau de mâncare, mă bucur de fața lui chiaună, dar nu mai vreau să îl ating și nici să îl vindec sufletește. Mi-am pus limite, în sfârșit.
De când a simțit asta, mă iubește major. Se plimbă după mine în toată casa, mi se împleticește prin papuci. Nu mă lasă să pun mâna pe el, dar nici eu nu mai simt nevoia.
Avem, în sfărșit, o relație sănătoasă. Fără așteptări și proiecții.
Câți ca noi!?
sursa:Oana Moraru
