…Pana la urma, nu mi-ai raspuns la intrebare! Langa mine, la aceeasi masa de pe terasa barului unde amorteam de vreo jumatate de ora..o femeie, o silueta firav conturata..eminamente feminina, senzuala…era Ioana!. Se intorsese acasa, in oras, pentru a-si inmormanta o matusa, dar descoperise pe aceea terasa un cadavru al carei balsam de inhumare, dupa cum avea sa afle, era insasi ea….
saruturile ei..descoperite, in aceeasi seara, intr-un tarziu…in pat….dezbracati…incremeniti…intr-o contopire molatica, somnambulica…..
A doua zi, dimineata, a plecat. Din nou! Spre difernta de mine, Ioana alesese sa-si urmeze studiile in strainatate, fiind profesor univeristar la nu stiu ce facultate din Franta……acolo de unde urma sa-si ia si doctoratul. Deci, avea alte planuri! am crezut ca am pierdut-o insa, spre surpinderea mea, peste doua luni -timp in care am agonizat cu sticlele de vodca in mine -, m-a sunat si, pe un glas la fel de misterios ca….
intreaga fiinta a ei, m-a rugat sa o insotesc pana in oras. Se intorsese in tara, fiindca avea o problema. In urma acelei nopti, ramasese „un pic” gravida…

…atunci a fost pentru prima data in viata mea cand am intrat intr-o biserica – cu de la sine putere si cu
scopul clar de a cauta un raspuns dincolo de logica mea, pe care o credeam, pana in momentul ala, infailibila, abandonandu-ma unei stari de spirit peste care, oricat as fi incercat, nu am putut trece niciodata. Nicicand, traind de pe serpentina unei emotii, inutilitatea totala a mea nu mi
s-a parut mai evidenta, irevocabil, ordinara, ca atunci, in fata aeroportului, cu Ioana langa mine, mai tacuta, mai misterioasa si mai frumoasa ca oricand. Am incercat, ca atunci, in liceu, sa-i caut privirea, sa capat un raspuns, un ceva justificativ, o licarerire in ochii ei cu care sa-mi
aprind rugul menit sa ma arda, sa ma mistuie de acum incolo. As fi vrut sa o opresc, sa ma pun in fata ei, sa ma rog, sa-i spun ca o iubesc si ca, indiferent de ceea ce se intamplase, io sunt al ei si ca imi doresc sa merg pana la capat. Insa, de cate ori incercam sa o implor, ceva din ea, al ei, ma facea sa ma retrag in mine -ca atunci, in seara aceea, la banchet -intr-un ungher, si sa imi doresc sa plang, asa cum numai un matur poate sa o faca.
Ioana a plecat! nu inainte de a-si incolaci bratele ei fragile, lungi in jurul gatului meu, ca pe copilul pe care tocmai il refuzase, si sa ma intrebe, caraghios de vagabonteste: „dar tu, de ce esti asa rau?

Daca ma intrebi pe mine, viata nu este altceva decat un amalagam, o insiruire de fantezii, iluzii, esecuri si decizii proaste, monstruos de proaste, intrerupta, insiruirea, din cand in cand, foarte rar, de doua sau trei revelatii absolute, mistice, aproape divine. Si astea, reverberatiile astea li se intampla numai catorva norocosi. Cand pierzi totul, atunci cand destinul te refuza in regrete si lacrimi, atunci cand esti nevoit sa-ti bantui viata, de unul singur, ca o stafie la propria-ti inmormantare, cu deplina constiinta ca esti o ruina, o epava scufundutata in ignoranta femeii pe care o iubesti si a copilului pe nu ti l-a daruit…ei bine, atunci simti o adevarata revelatie…