A jucat si-a castigat!

A scapat de saracie! Numara în fiecare zi banuti din pensia mamei, când a fost trasnit de un noroc incredibil.
Un tânar fara job din Iasi este norocosul. A câstigat o avere: un teanc frumusel de bani, cu doar 1 leu. Un tânar de 32 de ani din judetul Iasi a câstigat un miliard de lei vechi, dupa ce a pariat un leu pe 15 meciuri de fotbal din Cupa Germaniei, informeaza rtv.net. Nu a fost numai noroc, s-a priceput, pentru ca a a ghicit toate rezultatele.

Norocosul câstigator locuieste cu mama sa, iar unicul lor venit era pensia femeii. În timp de 90 de zile, casa de pariuri din Târgu Frumos trebuie sa-i dea câstigatorului banii.

Nu pot decat sa spun ca daca joci (moderat), poti castiga!!

Cel mai norocos dintre pamanteni

Daca ma intrebi pe mine, viata nu este altceva decat un amalagam, o insiruire de fantezii, iluzii, esecuri si decizii proaste, monstruos de proaste, intrerupta, insiruirea, din cand in cand, foarte rar, de doua sau trei revelatii absolute, mistice, aproape divine. si astea, reverberatiile astea li se intampla numai catorva norocosi. asadar, cat de norocos ma simt? imi aduc aminte, in copilarie, din cauza ca aveam obiceiul sa nu termin cartile pe care incepeam sa le citesc, mama, m-a luat deoparte si, cu un zambet straniu, dar dulce pe buze, mi-a spus ca trebuie sa finalizez orice carte, in caz contrar, personajele cartilor netreminate, urmand sa vina peste mine, noaptea, sa ma certe fiindca le-am lasat, asa, in
mijlocul actiunii. daca ar fi stiut atunci, sarmana mama ca tomurile pe care le rasfoiam nu erau povestile lui Petre Isiprescu -carti pe care le foloseam numai ca pretext, pentru a ma putea delecta cu shakespeare, cehov sau balzac -ar fi inteles rictusul de spaima ce mi-a incremenit pe
fata, inchpuind-mi-l, la mine, in pat, seara pe Lucien Chardon sau pe Macbeth, ucigandu-l pe regele scotiei. tocmai de aceea -parca ma vad si acum -dupa ce finalizam o carte -rasfoita cu sufletiul la gura, din motive lesne de inteles -inainte de a lua alta, ezitam ca o pisica in fata bibliotecii de acasa, calculand din ochi grosimea cartii si eventualul timp in care as putea sa o citesc, fara sa fiu intrerupt de cineva, sau ceva. tin minte, era in mine o zbatere inconstienta, o lupta infinita intre curiozitatea fireasca a acelei varste si frica funciara ce-mi fusese indusa de parinte. mai tarziu, mult mai tarziu, privind inapoi, am realizat ca atunci descoperisem, inconstient, adrenalina si ca, intr-un fel straniu -numai
asa cum viata poate sa decida -initiasem o lupta pe care am castigat-o. atunci, chiar m-am simtit un norocos! caci, nu-i asa, imi invisesem frica, imi potolisem curiozitatea si, in plus, ma alesesm cu ceva, inca nedefinit, de pe urma acelor lecturi. „acel nedefinit” pe care, mai mare fiind,
l-am deslusit in mine, ca facand parte indivizbila dintr-un „eu” imprastiat cu darnicie, in adolsecenta, in gesturi inutile, de fronda, vulgare si golanesti………..

…dar tu, de ce esti atat de rau?.[/b]…asa m-a intrebat, la un moment dat, Ioana, o colega din liceu. atunci a fost prima data cand am observat-o, desi era in clasa cu mine. era frumoasa, tacuta si, intr-un fel neinteles mie, intreaga ei prezenta se cerea ignorata, asemeni unei profesoare de matematica intr-o clasa cu profil filologic. nici nu m-am sinchisit sa-i raspund, multumindu-ma sa-i intorc spatele si sa ma
indepartez, convins fiind ca simpla mea atitudine constituia o replica taioasa, pana la lacrimi. de atunci, de cate ori ne intalneam privirile, intamplator, prin clasa, observam -cu ciuda -ca Ioana zambea. sau imi zambea mie? numai mie? si, ciudat, de atunci, am inceput sa ma simt,
iarasi, ca in copilarie, topaind si ezitand ca o pisica in fata unei biblioteci, a unei carti pe care muream sa o deschid si sa o citesc, pana la capat, fara rasuflare. „topiala” asta a mea a tinut un smestru intreg pana cand, la un moment dat, intr-un bar pormoiscuu fiind, impreuna cu tovarasii mei colegi si de scoala si de pahar, m-am gandit ca, poate, Ioana, m-a citit ea pe mine si ca, in definitiv, sunt un mare dobitoc, pacalit de tacerea aia misterioasa si stranie a ei. am vrut sa o intreb ceva, a doua zi, insa am ezitat, fiindu-mi teama de reversul gestului meu, de umilinta de a contempla, din spate, silueta aia firav conturata care, l-a dracu, incepuse sa-mi bantuie noptile mai ceva ca orice mister al parisului, in copilarie. intr-un tarziu, abia la banchetul de sfarsit de an, profitand de o situatie provocata si premeditata, ne-am regasit fata in fata, cu o melodie de dans intre noi, cuprinzand-o -aproape fortat -in brate, pentru un blues oficial ce distona grav cu bataile de jungla ale inimii mele. tot timpul cat a durat melodia -atentie, nu dansul, caci e greu sa numesti asa, un fel de incremenire dulceaga, o contompire moaltica,
somnambulica -am mangaiat-o pe obraz, cu degetele mele, transfomate, parca, in absolute semne de exclamatie, diluate, amestecate in punctele de suspensie infinite ale zambetului ei. care, abia atunci am inteles, fusese tot timpul pentru mine. numai al meu! am plans, atunci,
aproape toata noaptea! Ioana a plecat imediat, dupa dans, insotita de parintii ei, lasandu-ma singur, in mijlocul a 200 de oameni, delirand ca pe un pendul dezaxat al unui ceas „stat pe loc”.nu aveam cum sa ma intorc in timp, iar viitorul ne rezervase fiecaruia, drumuri diferite.
si deci, plangeam, undeva, in coltul salii de bal, ferit de lume, constient ca am avut in mana cea mai frumoasa carte a vietii mele, carte al carei personaj avea sa ma bantuie -pana la urma mama avusese dreptate! -multi ani de aici inainte.ani pe care i-am desirat aiurea, punand
semne de carte intre capitole inutile, vagi, disolute alte vietii mele, inghilimetizata -daca pot sa spun asa -intre orele dintr-o redactie de ziar si barurile si discotecile orasului. ma maturizasem, cunoscusem femei, ma indragostisem de mai multe ori si, evident, tot de atatea ori ma despartisem, intorcand spatele, acelasi spate pe care, odata, demult, il intorsesem – asemeni unui iisus din gips si carton in miniatura,
crucii din plastic si neoane sclipitoare -celui mai frumos paragraf din viata mea……………

Sa fac recomandari din blogosfera !

Zic si eu sa recomand cateva bloguri, sper sa nu se supere nimeni!

Pentru inceput va recomand pe Diana , zeita dorintelor tale secrete! Zice ea ca blogul este: „O poarta deschisa spre explorarea si redescoperirea sinelui, personalitatii si destinului , dragostei si relatiilor cu oamenii , prin mijlocirea astrologiei, psihologiei,credintelor, superstitiilor”

Va mai recomand o pagina de pe facebook, De la Tara este titlul.  Segmentul reprezentat?
In principal agricultorii, legumicultorii, fermierii, apicultorii, din zona Gradistea – Cunesti – Rasa (jud Calarasi). Dar sunt deschisi oricui poate face dovada ca intr-o gospodarie rurala creste si poate oferi clientilor produse naturale.

Si,ca sa termin intr-o nota optimista, va duc pe blogul primpas, un blog de poezii. Si, am s-o citez pe Inaeh, autoare poeziilor: „Nu sunt multe de spus. Imi place sa compun poezii,nu stiu cat de bine reusesc sa fac acest lucru,insa ,ma caracterizeaza. Imi place sa imi astern gandurile ,despre toate,despre tot.Imi plac oamenii si pasiunile lor ,Imi place arta,tot ce inseamna frumos,animalele ,natura „.

 

Ei, cam atat ca-s la inceput ! Va salut, pe toti !

Mai marii BOR-ului

Mai marii BOR duc in acet inceput de an, un razboi crunt, care numai sfânt nu se poate numi, nu cu diavolii, ci cu orice forma pamânteasca de concurenta…Miza e mare : miile de morti pe care criza îi secera lunar cu coasa, o recolta pe care BOR si-o revendica exclusiv cu înversunare. Asadar, pentru a nu pierde câteva milioane de euro castigate de pe urma celor care-si încheie socotelile cu viata, BOR a luat o serie de masuri radicale : a cerut autoritatilor sa interzica cimitirele private si a anuntat oficial ca raposatii incinerati nu au decât sa putrezeasca în iad ca niciun popa ortodox nu le va sta la capatâi. Deja o serie de primarii au fost sesizate sa anuleze planurile de urbanism ale unor cimitire private, pentru ca în afacerea cu cadavre BOR trebuie sa detina monopolul, iar preotilor ortodocsi li s-a interzis sub amenintarea excomunicarii sa mai oficieze slujbe la privati sau pentru pagânii care ar dori sa fie incinerati. Normal : cu fiecare mort BOR pierde nu un suflet de mântuit ci câteva miisoare bune de euro, bune de frecat de barbile dese ale popilor…
Câteva mii pentru un loc de veci central cu privire spre gradinile raiului, câteva milioane zdravene pentru slujbe, pomeni si alte servicii la cerere, cum ar fi bocitoarele cu “de ce te-ai dus si ne-ai lasat”. În fine, vorbim de bani neimpozabili, ca doar n-o sa ia statul din banii Domnului…În toata tarasenia asta astept sa intervina cine trebuie, adica legea pamânteasca pentru ca, pâna una alta, ei ne supunem cu totii…Fain ar fi asadar ca domnii de la Consiliul Concurentei sa se intereseze putin despre afacerea BOR versus cimitire private si si mai fain ar fi sa vedem Comisia Europeana intervenind ca sa solutioneze aceasta gâlceava tipic româneasca si sa vada cum functioneaza legile concurentei pe tarâmul sfânt al ortodoxiei. În orice caz, ma astept ca macar Departamentul de stat american sa mai scrie un raport critic despre lipsa libertatii religioase în România ortodoxa…Între timp, în fiecare cimitir ortodox din România veti vedea aliniati precum fetele usoare pe centura preoti strigându-si tarifele de înmormantare :  60, 90,60, fara taxe…

Un cowboy adevărat

Un cowboy batrân intră într-un bar ?Şi comandă o cafea. Pe când işi bea cafeaua, lânga el se aşează o tânără. Cere o cafea, apoi se întoarce către cowboy ?Şi-l întreabă:
– Eşti un cowboy adevărat?
El îi răspunde:
– Mi-am petrecut toata viaţa îmblânzind taurii, mergând cu cirezile, concurând la rodeouri, reparând arcurile, ajutând la naşterea viţeilor, descarcând fânul în iesle, facând curaţenie în grajduri şi hranindu-mi câinii de pază, aşadar, da, cred că sunt un cowboy adevărat.
La care, fata i-a spus:
– Eu sunt lesbiană. Îmi petrec toata ziua gândindu-mă la femei. De când ma scol, dimineaţa, ma gândesc numai la femei. Când fac duş, ma gândesc la femei. Când ma uit la TV, ma gândesc la femei. Ba mă gândesc la femei chiar şi când manânc. Se pare că totul mă face să mă gândesc la femei.
Cei doi işi beau cafeaua în tăcere. După o vreme, de cealaltă parte a batrânului cowboy se aşează un bărbat, care-l întreabă:
– Eşti un cowboy adevărat?
La care cowboyul îi răspunde:
– Aşa am crezut dintotdeauna, dar tocmai am descoperit ca sunt lesbiană.

Războiul blogosferic !

Da ! Aţi citit foarte bine! Între bloggeri români mocnea demult un război. De fapt e vorba de invidie! De unde porneşte această invidie! Sigur, că de la bani ! Că, unii spun sau unii nu spun, bloggeringul pe lângă trafic, comunicare în mediul online, chestuni din acestea pe care le citiţi la maeştri în ale bloggering-ului ( că acum toţi sunt maeştri), însemnă întâi de toate bani. Mulţi bani pentru unii şi puţini bani pentru rest, care sunt mai mulţi. Şi, de aici …războiul !În acest război este folosit tot arsenalul gen : Un top al articolelor si a bloggerilor, care-l enerveaza pe Emil Calinescu !

Păi, de ce îi citeşti măi… minunatule, aşa îşi spune ! Dacă, cumva ajungeţi pe cele trei bloguri, pe care le păstoreşte (ptiu drace, i-am desconspirat originea de machedon), o să constataţi că 90% din articolele pe care le postează sunt advertoriale …nu vă spui de unde şi cât primeşte, că nu-i frumos să-mi desconspir sursa!

Personajul de mai sus este susţinut puternic de un „mare maestru de isprăvi în 2.0” Chinezu, aşa se recomandă, care este intr-un război deschis cu o participantă la concursurile de pe http://blogalinitiative.ro/, păstorit şi îngrijit de „maestru”…

Acesta e o parte din mailul pe care îl trimitea maestrul aflat în război cu Giulieta:
„Am luat decizia sa va adresez direct acest mail pentru ca am vazut publicata pe un blog (nu dau link, nu ii dau nume, e irelevant) urmatoarea afirmatie, care apartine Giulietei, cea care se afla pe locul I in acest moment in Campionatul National de Blogging (aveti atasat print screen). Inteleg ca ce spune ea acolo a fost un mesaj privat catre posesorul respectivului blog si ca el a avut proasta inspiratie (din toate punctele de vedere) sa faca publica discutia.
Va rog sa imi spuneti daca am inteles eu gresit, dar eu am inteles din ce spune Giulieta acolo ca toti cei care ati castigat premii la vreo campanie Blogal Initiative ati facut-o la modul incorect pentru ca, asa cum spune ea, aceste campanii au fost niste „facaturi”.
V-as ruga sa ne spuneti voi daca este asa si daca ati participat la niste facturi, daca premiile pe care le-ati castigat nu au fost obtinute pe merit. Si va rog sa imi raspundeti pentru ca vreau sa stiu ce credeti legat de astfel de acuzatii.
Eu o sa scriu pe chinezu.eu ceva legat de aceasta situatie. Asa ca cine vrea sa dea o declaratie publica in acest sens care sa apara pe chinezu.eu este rugat sa imi dea un mail pe cristi.china pe gmail.com. La fel cum, daca vreti, puteti sa scrieti pe blogurile voastre, iar eu voi prelua de acolo.
V-as ruga sa intelegeti aceste randuri ca pe o rugaminte personala si atat.”
Deci, cum spuneam totul a pornit de la bani ! Ăştia nu înţeleg că e loc pentru toată lumea. Nu înţeleg pentru că ei vor să deţină monopol pe piaţa de advertising …Dorinţa lor, a celor mari şi puţini,care câştigă foarte mult, este eliminarea celor mulţi şi mici, care câştigă puţin!!
Eu, am şi un sfat, aşa de încheiere: Nu-i luaţi în seamă, faceţi ce vă place, adică scrieţi !!
Hai, v-am pupat şi spor la scris !

Stirea zilei de 28 ianuarie 2013, Bianca in bratele lui Bote!

Binecunoscutul  Catalin Botezatu, a suferit un nefericit accident de
masina luni, in jurul orei 04:30 (a.m.), in apropiere de Bucuresti, relateaza DC News.

Acesta este internat momentan la Spitalul de Urgenta Floreasca din Capitala, sectia
Neurochirurgie, fiind diagnosticat cu traumatism cranian sever si politraumatism.
La aflarea vestei cumplite, fosta iubita, Bianca Dragusanu, si-a retinut cu greu
lacrimile si in mod surprinzator a decis sa-i fie alaturi in aceste clipe grele.

Creatorul de moda se afla pe „locul mortului” in masina unor prieteni, care aparent
ar fi consumat bauturi alcoolice si substante halucinogene inainte sa conduca.
Cei doi amici ai designerului au suferit fracturi deschise si contuzii usoare.

Vezi imagini foarte emotionante surprinse de reporterii DC News cu Bianca
din nou in bratele lui Catalin Botezatu.

PS. ATENTIE .Acest anunt era un VIRUS, care circula pe e-mail…odata ce accesai galeria foto il luai !!:(

Cu cateva zile in urma !

S-a întâmplat cu câteva zile în urmă. A fost o fază de genul acelora pe care ştii că le poţi prinde cel mult o dată în viaţă, mai ales cu o persoană pe care o vezi pentru prima dată şi, cine ştie?, poate şi ultima. În ziua aceea intrasem mai hotărât ca oricând. Aproape tot drumul mersesem întins cu gândul ăsta, mânat de sentimentul acela bine ştiut de toată lumea, că odată ajuns la destinaţie trebuie făcut ceea ce situaţia o impune. Aşadar, iată-mă faţă în faţă cu uşa grea, din metal. În jurul meu, oamenii vorbesc, merg, nu mă bagă în seamă. Trag de uşa masivă şi pătrund într-un coridor lung. Mă uit la uşile aliniate toate pe dreapta. În sfârşit, a doua sau a treia e cea care mă interesează. Are o inscripţie inconfundabilă şi, în definitiv, nu e prima oară când intru aici. Un tip se aranjează de parcă ar fi urmat să intre în direct pe cine ştie ce post TV. Abia dacă-l văd cu coada ochiului. Dau să deschid o a doua uşă, care face legătura cu altă încăpere. Cineva mă ajută fără să vrea de pe partea cealaltă şi uşa – la fel de masivă precum cea de la intrare – se deschide surprinzător de uşor. Tocmai mă gândeam ca data viitoare să vin cu vreun deschizător de uşi după mine, când remarc cine mă ajutase. „Scuze”, îngaimă încurcată. E brunetă, la vreo 22 de anişori plus/minus 2-3. Mai remarc că poartă o bluză roz închis, strânsă pe corp. În spatele ei, un tip cu faţa foarte mirată – se vedea că uitase pentru ce venise acolo. Nici la el nu mă uit, altcineva reuşise deja să-mi capteze atenţia. Îmi dau seama că prezenţa feminină care mă privea cu îndrăzneală nu are loc să treacă de mine şi mă dau o jumătate de pas într-o parte. Trece şi iese fără să mai privească la altcineva. După o secundă sau două îmi revin şi eu şi intru pe uşa de unde tocmai ieşise ea. Era capătul drumului meu.
…Au trecut, cred, mai bine de două săptămâni de la întâmplarea asta şi mărturisesc că mi-au rămas în minte chipul cu privirea deloc sfioasă şi ieşirea ei aproape atingându-mă, cu un mers foarte sigur, lipsit de grabă. Acum îmi dau seama că îmi va fi greu să o uit. Cu atât mai mult cu cât, am mai spus-o, nu întâlneşti în fiecare zi o brunetă cel puţin interesantă în toaleta bărbaţilor din nu-mai-contează-care supermarket.

Zi buna s-aveti !