1. una în spatele curții de la țară, la bunica, pe o movilă de pământ galben, prinsă de o totală plictiseală și lipsă de idei sau parteneri de joacă. Au fost ore întregi de așteptare să mi se întâmple ceva, răstimp în care, întoarsă spre mine, în lipsa a ceva de care să mă agăț în afară, mi-am simțit, uimitor de limpede, pulsul și inima. Atât de puternică a fost conștiința lor ca mi se părea că bubuie imprejur tot zgomotul până atunci neștiut din mine.

2. a doua – într-o după-amiază toridă de vară, pe stradă, după ce vecina m-a lăsat să împrumut bicicleta fiului ei. Am putut să o iau pentru că nimeni nu se juca afară. Prea cald. Atunci, singură, cu bătaia aerului torid în urechi, am învățat să merg pe bicicletă, fără niciun martor. Doar eu, mie însămi martoră. Eu și zvâcnirea roșie a tâmplelor. Îmi văd și acum mâinile pe ghidonul transpirat, strada goală și incandescentă, și pe mine, fără corp, fără gravitație, zburând – în controlul unei forțe de neimaginat către înainte.

Două momente care nu au o etichetă, nu fac parte din intenția nimănui, nici din străduința vreunui plan de parenting. Două momente din care crește, iată, o lecție mai prețioasă decât, poate, toate excursiile, jucăriile sau activitățile din lume: întâlnirea cu tine, cu puterea ta, conștiința de sine și, mai ales, senzația că îți ajungi.

Nu cred că există șansa unei întâlniri mai limpezi și mai pline de semnificație decât în increderea noastră de a lăsa în jurul copiilor noștri ceva spațiu neplanificat, puțină și benefică singurătate, plictis, liniște, neintervenție.

sursa: Oana Moraru