Cum să nu mă mai enervez pe el?
Cum să nu-mi mai fie frică pentru el?
Cum să nu mai simt vinovăție când pun limite?
Cum să ies din nevoia de control?
Cum să mă agit mai puțin, cum să îl calmez pe el? Cum să aleg ce îi face cel mai bine lui? Cum să nu fiu prea dur? Cum să nu fiu prea permisiv?
Pentru toți părinții din lume, răspunsul la întrebările astea nu stau în liste de proceduri, idei și tehnici. Sau dacă stau, e numai pentru o vreme scurtă. Neeficiente.
Toate răspunsurile stau într-un drum personal, interior, terapeutic, intim. În felul în care fiecare mamă și fiecare tată își întorc lumina judecății mai mult către sine, decât către copil.
Odată cu creșterea copilului către exterior – din ce în ce mai mare, mai vizibil, mai asertiv – părinții au obligația să crească din ce în ce mai mult către interior – din ce în ce mai atenți la ce simt, la ce cred, la ce le declanșează reacțiile sau le motivează faptele.
Cu cât un copil e mai vocal, cu atât adultul trebuie să-și caute mai repede vocea care rulează, neauzită, în interior. Cu cât devine un copil mai conștient de lumea din jur, cu atât mai prezent la lumea lui interioară trebuie să devină adultul de lângă el. O creștere e în înainte, alta înapoi. Una e acumulare, alta e reintegrare.
Cu cât un copil se mișcă mai înainte către viața de adult, cu atât mai repede adultul trebuie să se întoarcă înapoi la copilăria lui – să își amintească cine a fost, ce a simțit, de când a început să se ia pe sine în posesie sau când s-a abandonat, fără să știe, altora.
Cum? Nu știu cum. Nu există rețete. Există un drum înapoi către sine, diferit pentru fiecare. Doare al naibii, dar trebuie. Dacă nu îl faci, copilul tău va duce în picioare – grele de tot, ca plumbul sau noroiul uscat – și drumul lui, cel neștiut, și drumul tău, cel nefăcut.

sursa: Oana Moraru