La masa asta ma asez in fiecare zi, fie cu un ceai, fie cu o prajitura zaharoasa. Eu cu placerile obisnuite ale cotidianului new yorkin… Astazi mi-am aranjat comod posteriorul pe acelasi scaun tare, incintata ca nu statea nimeni linga mine, ascultind un cintec la difuzoarele din perete, muscind dintr-o briosa cu vreo 500 de calorii in ea si facind ochii mari la pasagerii pe care-i analizam prin fereastra curata.

Melancolica si analitica, aud un mic zgomot. Linga mine s-a asezat o domnita supla la vreo 65 de ani, ingrijita, moderna cu parul scurt ca o baietoaica. Rasfoia new york times, in timp ce, desi incercuita intr-un aer calm, plapind, dadea ca o sarita de pe fix, dintr-un picior, apucatura pe care o am si eu. Ne puteam lua la intrecere, care isi misca mai repede si mai nervos piciorul.

In urechi avea infipte dopuri roz, sa nu fie deranjata de vocea pitigaiata a orasului in care, probabil, traieste de o vesnicie. Si eu port dopuri in urechi cind dorm, si, probabil, la un moment dat, le voi purta ca accesoriu necesar si pe strada. Se spune ca o marturie ca traiesti de multi ani in NY, este aceea ca iti astupi urechile, sa ai liniste.

Urmarind-o, fara sa isi dea seama de indiscretia mea, sentimentul ce m-a atins, a fost ca mi-ar placea ca aceasta principesa anonima, citadina cu pielea ca o pruna uscata, un pic dusa cu capu’, sa fie versiunea mea la anii pensionarii.
Cu siguranta, nu voi citi un ziar, ci, ca o babeta vanitoasa, propria carte…

sursa: Ina Bixade