Abia ne mutaserăm în apartamentul nostru, după ani de chirie. Nu reuşisem să – zicem – mobilăm decât dormitorul. Aveam o canapea extensibilă, cu bibliotecă deasupra, care, atunci când era întinsă, jumătate intra sub biblioteca respectivă, aşa ca sub un acoperiş. Are şi canapeaua asta, povestea ei. Bun. Prietenul nostru, să-i spunem Raul, a venit cu treburi în Bucureşti şi, cum nu avea unde să doarmă, firesc, l-am chemat la noi. Este un tip extraordinar şi suntem prieteni de peste 20 de ani, deşi e mai mare decât noi cu vreo 13-14 ani. Ajunge el la noi, într-o joi seara. Acum, nu prea ştiam cum să dormim. Pe jos, ne-a fost jenă să-i spunem să doarmă, aşa că ne-am aşezat de-a latul în canapeaua cu acoperiş, astfel că jumătatea de sus era sub bibliotecă, jumătatea de jos, în afara ei şi chiar în afara patului, pe nişte scaune de bucătărie aranjate de mine, cu măiestrie, în continuarea culcuşului. Numai că Raul este un tip uşor ipohondru. A, am uitat să vă spun că George îmi zice să dorm eu la mijloc, că el nu poate dormi lângă Raul; dacă, noaptea în somn, în loc să mă ia pe mine în braţe, îl ia pe el? Ok, zis şi făcut. Numai că, aşa cum spuneam, Raul e uşor ipohondru deşi, pare-se, are şi ceva probleme cardiace, aşa că, înainte de culcare, mă întreabă:
-Adela, ai oţet?
– Am, zic, dar ce faci cu el?
– Păi, să înmoi un prosop ceva, să-l ţin pe frunte.
– Îu, dar ce ai, ţi-e rău?
– Nu, doar aşa, preventiv.
Merg la bucătărie, îi dau oţetul, apoi mă întorc în pat. Se făcuse deja târziu şi, a doua zi dimineaţă, trebuia să merg la serviciu.
Lumeeeeeee, şi veni aşa un miros de oţet, de ziceai că cineva punea murături. Şi, după miros, apăru şi Raul, înfăşurat tot în prosoape îmbibate. S-a aşezat liniştit în pat, ne-a spus noapte bună şi s-a culcat. Eu mă îngrămădesc cât pot în George şi încerc să adorm. Nicio şansă. Mă gazam cu fiecare minut care trecea. Până la urmă, nu ştiu cum, probabil că mă obişnuisem cu mirosul, aţipesc. Numai că îl apucă pe soţul meu un sforăit din ăla preluunnggggg şi pe mai multe note, ca un şuierat de tren în gară. Şi doar ce aud “buf, buf” şi, imediat după:
– Băăăăăă, aşa se sforăie, că omori omu’!
George nu avea nicio treabă, se întoarce pe partea cealaltă, mormâie ceva şi adoarme la loc. Raul, care, speriindu-se, a dat cu capul de “acoperişul” patului, mormăia, la rîndul lui:
“-Bă, mai sforăie omul, dar nici aşa. O face mai elegant, nu să-i sperie pe ăia de lângă el, de moarte. Păi degeaba mi-am dat eu cu oţet, că ia uite acum, mă doare inima!”
Mie îmi venea să-i arunc pe geam, pe amândoi. Într-un târziu, s-au liniştit spiritele, dar a sunat ceasul.
A doua zi la serviciu, cu nările îmbibate de oţet, cu cearcănele până la genunchi, eram ca un zombi.
A, şi prietenul nostru a revenit şi după două săptămâni.