Dar dragostea îţi dă aripi şi ţi se pare că eşti în stare să faci lucruri pe care nimeni în lume nu le-ar putea face. Aşa că a pornit flăcăul cu înflăcărare să caute minunea de trandafir. Şi a umblat el săracul trei zile şi trei nopţi de i-au sărit capacele. A alergat prin păduri, prin mlaştini, pe câmpii fără margini, da pe unde nu a umblat. Dacă-l vedeai, puteai să juri că e bolnav de streche. Nu-i trebuia nici mâncare, nici apă, nici somn. Dar degeaba. Trandafir roşu,…ioc!
Sâmbătă, aşa, cam pe la şase seara, hai, sase si cateva minute, a găsit el un trandafir cu nişte flori mari şi frumoase cum nu mai văzuse, dar … albe. A simţit că şi înnebuneşte. Îşi dădea pumni în cap şi se văicărea, că dracu i-a scos-o în cale pe aia, că prost a fost că s-a născut, că a doua oară n-or să-l mai scoată nici cu forcepsul. Disperat, a început să se roage de trandafir să facă şi pentru el măcar o floare roşie. I-a povestit toată tărăşenia. I-a spus cât de mult o iubeşte pe printesă, că fără ea viaţa nu mai are rost. Dar trandafirul parcă era surd. Nici măcar să clatine şi el dintr-o frunză, cum că ar fi înţeles.
Deznădăjduit, băiatul s-a aşezat jos lângă trandafir şi a început să plângă. Şi a plâns până când oboseala l-a dovedit şi a adormit.
Am uitat să spun că lângă trandafir se afla un copac singuratic. Şi în copacul ăla îşi făcuse cuib o privighetoare, care fără să vrea, auzise şi ea povestea băiatului. Impresionată, a coborât de lângă puişorii ei pe o ramură a trandafirului şi a început să-l roage şi ea să facă o floare roşie. Şi, minune, trandafirul a început să vorbească. El i-a spus privighetorii că nu este în firea lucrurilor ca el, ditamai trandafirul alb, să facă o floare roşie. Şi totuşi, ar putea face asta, dar numai cu ajutorul ei, al privighetorii. Însă asta o putea costa viaţa.
Atât de impresionată a fost privighetoarea de suferinţa băiatului, că până la urmă s-a decis să îl ajute pe trandafir (în povestea asta parcă toată lumea se prostise). S-a dus la cuib, şi-a sărutat puişorii rugându-se ca Dumnezeu să-i aibă în pază, după care a venit din nou pe ramura de trandafir.
-Ce trebuie să fac?-a întrebat ea.
-Nimic mai mult decât să-mi cânţi un cântec, cel mai frumos cântec pe care îl ştii – i-a răspuns trandafirul. Şi privighetoarea a început atunci să-i cânte Concertul nr.1 în Si bemol de Edward Grieg. Şi în timp ce ea cânta, trandafirul i-a înfipt un ghimpe în inimă şi a început să-i sugă sângele. Şi pe măsură ce sângele se scurgea din ea, cântecul ei se auzea tot mai încet, până nu s-a mai auzit deloc. Dar pe ramura trandafirului apăruse o floare roşie, cum nimeni nu mai văzuse vreodată.
Îţi închipui bucurie pe tânărul nostru când s-a trezit din somn.
A luat repede floarea, i-a mulţumit trandafirului, că era băiat bine crescut, şi a plecat într-o fugă către oraşul în care se afla palatul împăratului. Privighetoarea moartă n-a observat-o, că tare se grăbea. Şi tocmai când oaspeţii soseau la bal în caleşti aurite, a ajuns şi el acolo, cu limba de-un cot. Fix ca să o vadă pe prinţesă coborând dintr-o caleaşcă, îmbrăcată într-o minunată rochie roşie, la braţul unui prinţ spilcuit şi pomădat mai ceva ca o femeie. Câh!
Băiatul nostru s-a apropiat de prinţesă şi i-a întins trandafirul. Prinţesa a luat floarea, s-a uitat câteva clipe la ea şi apoi, cu un uşor aer de indignare, a aruncat-o.
-Ce-ai vrrea acum – a intrebat ea – ca pentrru un biet trrandafirr,fie el şi rroşu,să-mi petrrec o noapte întrreagă cu tine? Mi-o voi petrrece cu prrinţul aici de faţă, carre uite ce mi-a dărruit (am uitat să spun că prinţesa vorbea mai rârâit).
Şi băiatul a văzut că la pieptul prinţesei strălucea, rece, un rubin.

Pe scurt, asta a fost tot. Aş fi putut să fac o variantă şi mai lungă, dar nu-mi place să vorbesc prea mult :))

Hai, s-aveţi un WeeKend fain!