“Învăţătura Cabalei şi esenţa ei”: Atunci când reflectăm şi ţinem cont de cuvintele din Tora, care se raportează la revelarea Creatorului părinţilor noştri, ele aduc examinatorului mai multă lumină, decât în timpul analizei aspectelor practice.

Astfel că, Baal HaSulam ne recomandă citirea cărţilor care ne învaţă despre relaţia dintre fiinţa umană şi revelaţie. Articolele, scrisorile, studiul celor zece Sefirot şi comentariul lui Sulam din Cartea Zohar, de fapt, tot ceea ce am primit de la Baal HaSulam şi Rabash, sunt cărţi care vorbesc, mai ales pentru noi, despre revelarea Creatorului, creaturilor. Ele sunt scrise în stiluri diferite, dar toate vorbesc despre asta.

Unele dintre ele explică lucrurile direct şi descriu munca spirituală psihologic, ca să spunem aşa, precum scrisorile şi articolele. În alte articole, citim despre legătura dintre înţelepciunea Cabala şi alte ştiinţe, dar, ele vorbesc, de asemenea, despre dezvăluirea Creatorului unei persoane. Le vedem, mai ales, în lucrările despre care vorbesc Cartea Zohar şi în Studiul celor zece Sefirot.

Toate aceste cărţi şi aceste texte au fost scrise în timpul atragerii Luminii. Cabaliştii au descoperit Lumina în diferite stări şi niveluri şi au scris în consecinţă. Nu există un cuvânt sau o scrisoare care a fost scrisă, înainte ca scriitorul să atingă starea specifică, ce a fost descrisă în text.

Deci, când citim aceste texte, putem primi forţa de la ele. Prin aceste texte noi ne conectăm la scriitori şi atunci, putem atrage şi profita de Lumina care reformează dar, numai dacă aspirăm să le asemănăm în credinţa lor simplă şi să primim tot ceea ce ei au. Citind aceste scrieri, vreau să fiu ca un cabalist, să mă anulez, să-i aparţin şi, prin asta, să aprind lumina care a fost pregătită pentru mine.

Mă refer la Creator cu respect şi admiraţie. Este mare şi grandios în imaginaţia mea, în timp ce prietenii, “ceilalţi” printre care El este revelat, sunt opusul. Ca şi cum am coborî ştacheta. Ei par mai puţin importanţi. Cum putem rezolva această problemă? Cum pot creşte, în ochii mei, valoarea “energiei” care a fost deja revelată în Kli-ul mondial, unitatea, pe fondul măreţiei sursei acesteia?

Cum spun înţelepţii, nu puteţi să arătaţi copiilor că dragostea noastră pentru ei este absolută. Asta numai le va dăuna. Părinţii care dau dovadă de iubire necondiţionată pentru copiii lor, aduc copiilor lor cercuri (Igulim) în loc de linie dreaptă (Yosher), în loc de lege, milă în loc de dreptate şi nu e bine.

Prin urmare, nu ne putem imagina, pur şi simplu, Creatorul ca fiind bun făcând bine. El se ascunde în spatele opiniilor foarte precise şi rigide în relaţia cu noi, care ne par aspre şi crude. Trebuie să luăm în considerare aceste două extreme, cele două părţi ale medaliei. Pe de o parte, este bun şi face bine şi, pe de altă parte, găsesc că El este rău. Deci, cum pot să unesc aceste două extreme opuse?

Scopul creaţiei este ca, creaturile Sale să primească plăcere şi acest lucru este realizat conform corecţiilor făcute de creaturi şi numai la finalul dezvoltării. Baal HaSulam scrie despre acest subiect în articolul “Esenţa religiei şi scopul său”. Dacă accept această abordare, dacă ştiu asta în timpul procesului meu de analiză, atunci voi înţelege pentru ce totul este aranjat în acest mod. Eu înţeleg că, Creatorul este ca un tată iubitor. Din dragoste, el trebuie să facă presiuni asupra copilului său, pentru a-l conduce spre bine.

Mai exact, ideea aici este cum să identificăm în mod clar problema, contradicţia între Creator care este bun şi care face bine şi problemele lumii noastre, deoarece văd că problemele cresc, pur şi simplu, sunt din ce în ce mai acute şi apasă tot mai puternic asupra umanităţii. Până recent, era ca şi cum timpul a fost benefic şi toată lumea spera într-un viitor luminos şi bun, “visul american”, dar astăzi, nu mai serveşte ca referinţă şi în curând, vom fi fericiţi să nu mai locuim aici.

De ce avem nevoie de această opoziţie, această contradicţie? Acest conflict este în mod special conceput pentru a crea o disonanţă internă în mine: Cum este posibil că, puterea naturii, binele care face bine, puterea absolută dincolo de toate limitele, ne blochează în astfel de catastrofe grave ? Încep să examinez şi să investighez acest conflict şi caut o soluţie la problemă. Poate, Creatorul nu există şi totul este la mila naturii oarbe şi trebuie să lupt împotriva ei. Totuşi, în realitate, această abordare nu rezolvă problema. La urma urmei, Creatorul şi natura sunt acelaşi lucru. Rezultă că nu am schimbat nimic. Nu am schimbat decât cuvintele, dar am rămas cu aceeaşi problemă nerezolvată. Problema încă există şi se amplifică şi, în orice caz, trebuie să găsesc o cale de a ieşi.

Prin urmare, nu pot rezolva acest conflict numai dacă voi înţelege că nu am nevoie să schimb ceva, cu excepţia mea şi iată punctul-cheie: Trebuie să ne schimbăm sau nu? Să ne glorificăm prin tot soiul de acţiuni fizice, acţiuni care au fost scrise şi să aşteptăm ca ele să ne aducă tot binele, sau trebuie să ne corectăm şi, de acolo, de la Kelim ale noastre corectate, acest lucru ne va fi benefic

 La prima vedere responsabilitatea reciprocă poate părea utopică, un concept prea naiv ca să meargă în lumea noastră egocentrică. Şi totusi, viața ne convinge acum să-l adoptăm. 
De-a lungul istoriei am progresat acționând după impulsurile care au apărut în noi. In mod constant am simțit nevoia să facem ceva, să schimbăm orice status quo. Am purtat războaie, am luptat în revoluții și ne-am răzvrătit. Am progresat și am crescut prin conflicte și lupte, dar prețul pe care l-am plătit a fost distrugerea.
Azi, când suntem interdependenți, războaiele și conflictele nu vor mai rezolva problemele noastre. Forța brută nu mai poate îndrepta lumea. O lume conectată nu poate fi condusă cu o minte egoistă provenită din opresiune și guvernare forțată. Regula e simplă: dacă suntem interdependenți atunci orice face un om celorlalți, i se întoarce ca bumerangul, la fel de ascuțit și de puternic. Dacă înțelegem că toate sistemele conectate funcționează în acest mod, vom avea succes.

Gata, au plecat.
Şi’au luat vacanţă femeile de pe Pământ, şi cele de pe Lună, şi cele de pe Marte,
dacă nu mă înşel, şi femeile de pe Jupiter.
Au plecat,
cu poşeta sub braţ,
ca şi cum s’ar fi dus la cumpărături sau să’şi aducă de la şcoală băiatul, fetiţa,
sau de la grădiniţă, sau de la bunici, sau de altundeva,
nu mai contează, nu şi’a dat nimeni seama,
au plecat,
e frumos să crezi că se vor mai întoarce,
la urma urmei sunt femei,
câte lucruri li se pot întâmpla?
Mai devreme sau mai târziu se vor întoarce acasă.
Uite, le vezi?
Înaintează tăcute prin galaxii
de care nu le’a spus nimeni, niciodată,
până mai ieri nici nu ştiau de existenţa lor.
bănuiau, doar, că trebuie să fie acolo şi altceva decât golul absurd
pe care l’au umplut o vreme cu amintirile bucuriilor care au fost,
apoi nu l’au mai umplut cu nimic.

Au plecat
cu poşeta sub braţ,
ca să se apere de meteoriţi – înţelegi, sper, că e numai un fel de a spune –
cu părul desfăcut prin pulberea măruntă care le înconjoară,
cu tălpile calde de dorul de a merge, aşa, prin cuvintele şi necuvintele
celor ce le’au iubit cândva,
sigur le’au iubit,
altfel n’ar fi atât de frumoase,
nu ţi se pare că au plecat cele mai frumoase femei?
Degeaba aruncă pământul înspre ele oglinzile,
ca nişte nade diforme în care singur cerul a rămas a se privi,
degeaba aruncă oglinzile ca nişte braţe
ascuţite şi reci.

Au plecat.

Mâine e luni şi tu poate mai crezi că se vor întoarce.
Ai pregătit pachetul fetei, ai reparat bicicleta băiatului,
te’ai uitat dacă’s toate la locul lor
(care e locul lor?!)
ai spălat frigiderul, aragazul şi vasele,
ai întins rufele pe balcon,
ai învăţat a doua oară ecuaţiile de gradul doi şi reprezentarea a două puncte pe axă,
acum fumezi nervos a doua ţigară din pachetul abia desfăcut şi ţi’e ciudă pe doi,
înjuri printre dinţi, deşi ştii că nu mai vine acasă,
la miezul nopţii hotărăşti că nici nu ai nevoie de atâtea femei,
doi sunteţi şi ţigara cu tine,
noaptea cu tine,
durerea cu tine,

femeia cu tine,

abia acum auzi ce’ţi spunea în şoaptă când o uitai,
că numai voi sunteţi singurul doi autentic din univers,
dar patul e gol,
aşternuturile întinse şi râncede fără căldura molatecă a trupului ei,
deschizi ferestrele,
oraşul întreg e o constelaţie de ferestre deschise,
şi doar una a ta, ascunzându’ţi spaima de neîntoarcere,
spaima de unu, de oglinda în care te vezi numai tu şi în care ai vrea s’o priveşti admirându’se,

întinzi mâna, îi mai respiri o dată absenţa,

şi dintr’o dată nu mai e decât Ea,
gândul ei,
părul ei,
pe care’l acoperi în noaptea asta cu păpădii.