BANALA…BATISTUTA DE HARTIE

 

Dragii mei am sa ma adresez direct, voua celor ce veti citi acest mesaj, cu o intrebare care suna asa:

Care este utilitatea unei batistute de hartie?….stiu. O sa spuneti: Este absurd sa pui o asemenea intrebare, in conditiile in care toata lumea stie cu exactitate care ii este utilitatea unei banale batistute de hartie….

Am sa va povestesc o intamplare care pare la fel de banala, si neinsemnata precum banala batistuta de hartie (dar nu este banala si pe deasupra este si adevarata).

Cu cateva saptamani in urma, ma indreptam ca de obicei catre cladirea in care este situat biroul meu. Eram cuprins de ganduri. Imi faceam planul de actiune pentru ziua ce tocmai incepea, cand la un moment dat, din spate, simt o usoara atingere pe umarul sting. Am tresarit si… primul meu gand a fost: ….acum ce fac???, dupa care am intors usor capul, si am intalnit o pereche de ochi blanzi, calzi si foarte frumosi…A urmat o pauza, (care mie personal) mi s-a parut a fi foarte mare, insa, sunt sigura ca nu au fost decat cateva clipe, dupa care, detinatoarea minunatilor ochi mi se adreseaza:

-Scuzati-ma, imi este atat de jena!!!…dar, aveti cumva o batistuta de hartie????
-Nu stiu. Am bolborosit cotrobaind prin buyunare, in speranta ca voi iesi victorioas din aceasta incurcatura…. si, asa a si fost.

Am gasit pachetelul cu batistute, l-am intins doamnei, zicand sa-l pastreze pe tot, insa, doamna amabila zice:

-Nu multumesc! …Vreau doar unul. Mi-am schimbat dimineata geanta si din pacate am uitat pachetul cu batistute acasa, iar la serviciu am.

…..M-am despartit de doamna respectiva ingaimand, un salut in barba, doar pentru mine si inca socata indreptandu-ma catre birou…

Timp de o saptamana, m-am intalnit cu doamna respetiva de vreo trei ori, am shimbat cu amabilitate cateva vorbe, ne salutam la fel de amabil la despartire, dupa care doamna in cauza in una din zile imi zice:

-Stiti mi-ar facea mare placere, sa putem comunica din cand in cand la telefon sau pe email. Puteti sa-mi dati va rog o adresa de email, macar?

Am murmurat adresa de email, cu gandul ca oricum nu a inteles nimic din ceea ce am spus si ne-am despartit ca intotdeauna cu un salut amabil….O sa va intrebati (poate) ce s-a intamplat dupa aceea…Doamna in cauza, nu numai ca a inteles si retinut adresa mea de email, dar de atunci primesc in fiecare dimineata cate un frumos email de intampinare si multumire pentru banala batistuta de hartie….Si va mai spun ceva: …. Dupa cele cateva saptamani care au trecut de cand ne cunoastem, ne-am povestit vietile  ca si cum ne-am cunoaste din totdeauna. Suntem buni prieteni!!!!!

A jucat si-a castigat!

A scapat de saracie! Numara în fiecare zi banuti din pensia mamei, când a fost trasnit de un noroc incredibil.
Un tânar fara job din Iasi este norocosul. A câstigat o avere: un teanc frumusel de bani, cu doar 1 leu. Un tânar de 32 de ani din judetul Iasi a câstigat un miliard de lei vechi, dupa ce a pariat un leu pe 15 meciuri de fotbal din Cupa Germaniei, informeaza rtv.net. Nu a fost numai noroc, s-a priceput, pentru ca a a ghicit toate rezultatele.

Norocosul câstigator locuieste cu mama sa, iar unicul lor venit era pensia femeii. În timp de 90 de zile, casa de pariuri din Târgu Frumos trebuie sa-i dea câstigatorului banii.

Nu pot decat sa spun ca daca joci (moderat), poti castiga!!

Cel mai norocos dintre pamanteni

Daca ma intrebi pe mine, viata nu este altceva decat un amalagam, o insiruire de fantezii, iluzii, esecuri si decizii proaste, monstruos de proaste, intrerupta, insiruirea, din cand in cand, foarte rar, de doua sau trei revelatii absolute, mistice, aproape divine. si astea, reverberatiile astea li se intampla numai catorva norocosi. asadar, cat de norocos ma simt? imi aduc aminte, in copilarie, din cauza ca aveam obiceiul sa nu termin cartile pe care incepeam sa le citesc, mama, m-a luat deoparte si, cu un zambet straniu, dar dulce pe buze, mi-a spus ca trebuie sa finalizez orice carte, in caz contrar, personajele cartilor netreminate, urmand sa vina peste mine, noaptea, sa ma certe fiindca le-am lasat, asa, in
mijlocul actiunii. daca ar fi stiut atunci, sarmana mama ca tomurile pe care le rasfoiam nu erau povestile lui Petre Isiprescu -carti pe care le foloseam numai ca pretext, pentru a ma putea delecta cu shakespeare, cehov sau balzac -ar fi inteles rictusul de spaima ce mi-a incremenit pe
fata, inchpuind-mi-l, la mine, in pat, seara pe Lucien Chardon sau pe Macbeth, ucigandu-l pe regele scotiei. tocmai de aceea -parca ma vad si acum -dupa ce finalizam o carte -rasfoita cu sufletiul la gura, din motive lesne de inteles -inainte de a lua alta, ezitam ca o pisica in fata bibliotecii de acasa, calculand din ochi grosimea cartii si eventualul timp in care as putea sa o citesc, fara sa fiu intrerupt de cineva, sau ceva. tin minte, era in mine o zbatere inconstienta, o lupta infinita intre curiozitatea fireasca a acelei varste si frica funciara ce-mi fusese indusa de parinte. mai tarziu, mult mai tarziu, privind inapoi, am realizat ca atunci descoperisem, inconstient, adrenalina si ca, intr-un fel straniu -numai
asa cum viata poate sa decida -initiasem o lupta pe care am castigat-o. atunci, chiar m-am simtit un norocos! caci, nu-i asa, imi invisesem frica, imi potolisem curiozitatea si, in plus, ma alesesm cu ceva, inca nedefinit, de pe urma acelor lecturi. „acel nedefinit” pe care, mai mare fiind,
l-am deslusit in mine, ca facand parte indivizbila dintr-un „eu” imprastiat cu darnicie, in adolsecenta, in gesturi inutile, de fronda, vulgare si golanesti………..

…dar tu, de ce esti atat de rau?.[/b]…asa m-a intrebat, la un moment dat, Ioana, o colega din liceu. atunci a fost prima data cand am observat-o, desi era in clasa cu mine. era frumoasa, tacuta si, intr-un fel neinteles mie, intreaga ei prezenta se cerea ignorata, asemeni unei profesoare de matematica intr-o clasa cu profil filologic. nici nu m-am sinchisit sa-i raspund, multumindu-ma sa-i intorc spatele si sa ma
indepartez, convins fiind ca simpla mea atitudine constituia o replica taioasa, pana la lacrimi. de atunci, de cate ori ne intalneam privirile, intamplator, prin clasa, observam -cu ciuda -ca Ioana zambea. sau imi zambea mie? numai mie? si, ciudat, de atunci, am inceput sa ma simt,
iarasi, ca in copilarie, topaind si ezitand ca o pisica in fata unei biblioteci, a unei carti pe care muream sa o deschid si sa o citesc, pana la capat, fara rasuflare. „topiala” asta a mea a tinut un smestru intreg pana cand, la un moment dat, intr-un bar pormoiscuu fiind, impreuna cu tovarasii mei colegi si de scoala si de pahar, m-am gandit ca, poate, Ioana, m-a citit ea pe mine si ca, in definitiv, sunt un mare dobitoc, pacalit de tacerea aia misterioasa si stranie a ei. am vrut sa o intreb ceva, a doua zi, insa am ezitat, fiindu-mi teama de reversul gestului meu, de umilinta de a contempla, din spate, silueta aia firav conturata care, l-a dracu, incepuse sa-mi bantuie noptile mai ceva ca orice mister al parisului, in copilarie. intr-un tarziu, abia la banchetul de sfarsit de an, profitand de o situatie provocata si premeditata, ne-am regasit fata in fata, cu o melodie de dans intre noi, cuprinzand-o -aproape fortat -in brate, pentru un blues oficial ce distona grav cu bataile de jungla ale inimii mele. tot timpul cat a durat melodia -atentie, nu dansul, caci e greu sa numesti asa, un fel de incremenire dulceaga, o contompire moaltica,
somnambulica -am mangaiat-o pe obraz, cu degetele mele, transfomate, parca, in absolute semne de exclamatie, diluate, amestecate in punctele de suspensie infinite ale zambetului ei. care, abia atunci am inteles, fusese tot timpul pentru mine. numai al meu! am plans, atunci,
aproape toata noaptea! Ioana a plecat imediat, dupa dans, insotita de parintii ei, lasandu-ma singur, in mijlocul a 200 de oameni, delirand ca pe un pendul dezaxat al unui ceas „stat pe loc”.nu aveam cum sa ma intorc in timp, iar viitorul ne rezervase fiecaruia, drumuri diferite.
si deci, plangeam, undeva, in coltul salii de bal, ferit de lume, constient ca am avut in mana cea mai frumoasa carte a vietii mele, carte al carei personaj avea sa ma bantuie -pana la urma mama avusese dreptate! -multi ani de aici inainte.ani pe care i-am desirat aiurea, punand
semne de carte intre capitole inutile, vagi, disolute alte vietii mele, inghilimetizata -daca pot sa spun asa -intre orele dintr-o redactie de ziar si barurile si discotecile orasului. ma maturizasem, cunoscusem femei, ma indragostisem de mai multe ori si, evident, tot de atatea ori ma despartisem, intorcand spatele, acelasi spate pe care, odata, demult, il intorsesem – asemeni unui iisus din gips si carton in miniatura,
crucii din plastic si neoane sclipitoare -celui mai frumos paragraf din viata mea……………