Hai să ne închipuim că demult, nimeni nu îşi mai aduce aminte când, exista pe pământul ăsta o ţară tare ciudată. Şi era ciudată pentru că acolo toate florile erau albe. Nu exista nici o floare de altă culoare. Şi în ţara asta domnea, cine crezi ? Ai ghicit: Alb-împărat. Şi asta nu ar fi fost nimic, doar s-au mai văzut împăraţi. Dar avea împăratul ăsta o mândreţe de fată că, aşa cum se zice în poveşti, la soare te puteai uita, dar ca să te uiţi la ea îţi trebuiau ochelari de sudură.
Era atât de frumoasă, că imediat ce o vedeai, pe loc te îndrăgosteai. Atâta doar că, aşa cum se întâmplă cu majoritatea femeilor care se ştiu frumoase, avea şi ea un mic cusur, că nimeni nu-i perfect: era puţin-puţin cinică.
Şi mai trăia în ţara asta şi un tinerel, nu tare frumuşel el, dar avea o calitate: era sărac (şi material şi puţin, după cum vom vedea, cu duhul). Nu era el de nasul prinţesei. Dar legile lui Murphy funcţionau şi atunci: te îndrăgosteşti întotdeauna de femeia la care nu ai nici o şansă să ajungi. Ei bine, tânărul ăsta a văzut-o într-o zi pe prinţesă şi, cum era de aşteptat, din clipa aia pentru el lumea a încetat să mai existe. Nu exista decât EA.
O iubea la nebunie. Se culca cu ea (în gând), se scula cu ea în gând şi pe măsură ce timpul trecea, el tot mai tare o iubea. Şi cu cât o iubea mai mult, cu atâta suferinţa sa era mai mare. Asta fiindcă puştiul nu se prostise chiar de tot. Ceva minte tot îi mai rămăsese în tărtăcuţă. Şi mintea asta îi spunea că el nu va avea niciodată şansa să o atingă măcar cu o floare pe prinţesă, darămite să spere că fata îl va iubi vreodată. Dar o iubea atât de mult că s-ar fi mulţumit săracul şi doar cu o atingere de mână.
Şi a suferit el cât a suferit, până ce, în cele din urmă, şi-a luat inima în dinţi şi, nu ştiu eu ce-a făcut, dar a ajuns faţă în faţă cu prinţesa. I-a mărturisit cât de mult o iubeşte şi, prostu tot prost, că ar face orice pentru o strângere de mână de-a ei, şi-ar da şi viaţa.
Prinţesa l-a privit ca pe o ciudăţenie dar, cum ştim că era puuţin-puţin cinică, i-a zis:
-Bine, dacă tu spui că poţi face totul pentru o strângere de mână de-a mea, uite ce îţi propun: duminică va fi mare bal la palat (asta se întâmpla miercuri pe la patru si cinci minute dupăamiaza). Eu voi purta o rochie roşie, roşie ca sângele şi aş vrea să port în piept un trandafir. Dar trandafirul să fie tot atât de roşu ca şi rochia mea. Adu-mi un asemenea trandafir şi îţi promit nu numai că vei avea o strângere de mâna, dar toată noaptea nu voi dansa decât cu tine (cred că se prostise puţin şi prinţesa, prin inducţie).
Când a auzit una ca asta, băiatul nu a ştiut ce să facă mai întâi, să se bucure, sau să plângă. Căci se şi vedea dansând o noapte întreagă cu femeia pe care o iubea, dar de unde mama dracului să ia el un trandafir roşu şi nu orice roşu, un roşu ca sângele, într-o ţară unde toate florile erau albe?
Continuarea in postarea viitoare!
