Unii spun că politica românească e o c….. cu două feţe şi cu fundul bătătorit de atâta stat pe bordura economiei de piaţă. Unii spun că poporul însuşi e un client docil şi fidel, sacrificând din buzunarele sparte ultimul sfanţ de încredere electorală pentru alţi patru ani de minciuni, pentru alte patru reprize a câte 12 luni fiecare de batjocură în cel mai pur stil de domination carpato-danubian. Unii spun că nici Shakespeare n-ar fi portretizat scorpia neîmblânzită mai bine decât o face acest monstru autohton cu tot atâtea capete câţi negi pe coada pisicii şi care, ocazional spre zilnic, pozează în deplinătatea splendorii sale de simulacru de politicianism.

Unii spun, şi poate că au dreptate, deşi ei înşişi se arată nepermis de naivi. În istoria României, rareori am fost salvaţi, ca popor, de o minte strălucită precum a lui Iorga sau a lui Titulescu. Oamenii aceştia au fost şi rămân irepetabili, pagina de viaţă scrisă de ei nu mai poate exista încă o dată, în condiţiile în care am căzut atât de lesne pradă unei ere româniste degenerate. Ne automutilăm social, economic, moral, politic, emoţional, spiritual, ne schilodim sufletele laolaltă cu alte douăzeci de milioane de semeni. Trăim o dramă pe care, probabil, o merităm, dar nu pentru că am fi altfel decât alte naţii de pe faţa pământului. Nu avem decât o complexă vină naţională, purtată cu mândrie cretină (în adevăratul sens al cuvântului) şi etalată în case, în birouri, pe stradă, la piaţă, în tramvai, înspre, la şi dinspre serviciu. Din păcate pentru noi, ca popor, nu mai funcţionează scuza de a fi proaspăt scăpaţi de sub comunism. Avem la activ aproape douăzeci de ani de democraţie. Şi totuşi suntem laşi, îndărătnici, nemulţumiţi, clevetitori, superficiali, ignoranţi, violenţi, răutăcioşi, egocentrişti, indiferenţi, existăm cu profunda convingere că este un dat care ni se cuvine şi pentru care nu, nu trebuie să plătim, nu trebuie să răscumpărăm cu nimic şansa de fiinţare ca naţiune civilizată şi liberă, aici sau oriunde în lume.

Oricâtă indignare ar stârni manifestările cu un pronunţat caracter anti-românesc, declanşate de ceva vreme pe teritoriul Italiei, e permis aproape orice, mai puţin ipocrizia ca cineva să se arate surprins. Ce anume ar putea să ne mai surprindă? Faptul că avem hoţi, criminali şi violatori? Sau poate încrâncenarea presei italiene? Reacţia absolut firească a cetăţeanului de rând care se teme că poate mâine soţia sau sora sau fiica îi va fi violată, drept pentru care nu mai este dispus să înghită pastila politică a integrării europene? Am răsuflat uşuraţi când mulţi infractori cu vechime şi experienţă au profitat de deschiderea graniţelor. Întoarcerea lor în ţară cu maşini de lux, cosmetice şi telefoane furate a trecut nu o dată ca un act de înalt eroism. Din înmormântarea unui aşa-zis interlop s-au „hrănit” câteva zile majoritatea posturilor de televiziune. Probabil că sunt şi mame disperate să-şi vadă copiii visând să fie nu medici, nu ingineri, ci să fie ca ei, asemeni lor, manelizaţi sufleteşte pe mormanul de valută şi influenţă câştigată cu bâta. Halal câştig!

România nu mai are nici caracter, nici demnitate. Decât dacă se raportează, bineînţeles, la trecut. În prezent, însă, nu ne mai reprezintă decât un gol uriaş, o îngrămădeală grotescă de evenimente disparate care semnalizează cât de jos, cât de meschini, cât de înapoiaţi am ajuns. Cultura o facem de formă şi dintr-o sâcâitoare obligativitate. Întrebaţi direct, cei mai mulţi n-ar putea spune două cuvinte despre literatura sau arta românească contemporană. „Ogoarele ţării” zac goale şi în paragină, agricultura e la pământ. Susţinem, în schimb, importurile masive de roşii, ardei, ceapă şi castraveţi din străinătate. Nu mai este la modă să avem „ingineri”, dar ne împăcăm foarte bine cu absolvenţii în masă care îngroaşa rândurile şomerilor sau ajung să se adapteze unor munci care pur şi simplu nu sunt ale lor. Măturăm pe jos, ca subiecte aride de presă, cu învăţământul şi medicina. Şi nu pentru că ar fi lipsite de profesionişti, ci pentru că ambele funcţionează într-un sistem închistat şi îmbătrânit, în care lumea pur şi simplu nu mai are încredere.

În tot acest timp, politicienii îşi flutură pompoanele roz – traseişti versaţi ai „miuţelor” de patru ani şi ai contrafăcutelor campanii electorale. Politicieni aleşi nu de pe Lună, nici de pe Marte, ci dintre noi, după chipul şi asemănarea noastră, puţini fiind aceia care pot spune cu mâna pe inimă că şi-ar păstra integritatea, odată ajunşi sus. De la înălţimea cravatelor şi a gulerelor scrobite, nu violează fete de 14 ani, care se plimbă de mână cu prietenul de Valentine’s Day. Ei privesc spre o ţară, deformată de la tânăra cu sâni generoşi la o trecută femeie cu pieptul stors şi ochii (încă) supuşi şi blânzi şi îşi spun: „Cum să n-o fac, când e atât de frumoasă!”.

Între noi şi lume nu mai există ambasadori, la fel cum nu mai mediază nimeni şi nimic conflictele noastre cotidiene între oameni şi viaţă. Suntem în punctul în care, aici sau dincolo de graniţe, nu mai are cine să ne apere, la fel cum noi înşine nu mai ştim cum să ne apărăm. Permitem unui popor care ne este confrate într-ale latinităţii să fie „xenofob” şi „rasist”, de la mulţimile adunate pe stradă care incendiază tabere ilegale şi magherniţe până la presa care pare să spună totul, fără a spune însă nimic. Şi mă indignez, pentru mama mea, plecată de ani de zile peste graniţe ca să lucreze CINSTIT şi care nu şi-a însuşit ilegal nici măcar un capăt de aţă. Mă indignez pentru că, eu însămi plecată într-o ţară cel puţin cu zece lungimi de prăjină mai civilizată, am văzut că se poate să fii român fără să se retragă oamenii, cu scârbă şi teamă, din faţa ta, am văzut că se poate trezi în celălalt uimire şi admiraţie pentru o Românie pe care o reprezinţi, cu păcatele şi nevoile ei, dar şi cu frumuseţea, bogăţia spirituală, istoria şi cultura purtată de secole în genele noastre.

Ne-ar fi fost de atât de mare folos să mai fiţi, domnule Paler, dumneavoastră care ne spuneaţi atât de simplu, curat şi frumos: „Eu recunosc. Nu mai cred în nimic sau aproape în nimic. Mai cred într-o Românie personală – a mea – care nu ştiu dacă a existat vreodată şi nu ştiu dacă va exista cândva”….