Singur prin iarnă

Mi-e sete şi mi-e frig
Mi-e iarna tot mai deasa,
Şi nu o mai astâmpăr cu nimic
Sau cu o haina de mireasă.

Sunt singur şi mi-e frig
În aşternut se-ngrămădesc cuvinte,
Păcate adunate din secolul trecut
Curg flori de gheaţă pe morminte.

Străzi albe, v-aţi pierdut cărarea
Cănd eu renasc din rădacini,
Şi banca ce îmi sprijinea mirarea
S-a rătăcit şi ea printre vecini.

Sunt gol, mi-e sufletul de ceaţă
Obrazul, lacrima a îngheţat,
Câţiva copaci au mai deschis fereastra
La ora când codrul s-a însingurat.

Îngenunchez lângă oglinda
Lacului de timp uitat,
Iar doua suflete străine
Şi-au conturat chipul în lac.

Mi-e frig, mi-e sete şi mi-e dor
Sunt tot mai gol de-atâta iarnă,
În juru-mi toţi copacii dorm
Eu, rătăcesc prin vară-toamnă.

Sunt aruncat prin lume şi mi-e frig
Mi-e sete de căldură şi iubire,
Mai sunt prin juru-mi câteva priviri
Pirogravate-n gheaţă spre împodobire.

Sunt îngrădit în propria închisoare
Cu aripi amorţite de-un destin,
Spectator fidel, la a naturii sărbătoare
Şi nelipsitul din spectacolul sublim.

Sunt îngropat de-atâta iarnă
Descurajat de-atâta-ngheţ
Dar am zărit din întâmplare
Flacăra din mine şi o cărare
O lumină ce atinge cu razele-i rebele
Fiecare rădăcină cu iubire şi căldură
Oh, lumina!
Oh, iubire!
Oh, căldură!

Liliana Carmen Stoica
29 nov 2018