Anșea. Acu’, că m-am liniștit cu politica, pot să revin la lucruri serioase. Să curgă sânge, cum ar veni!
___
– Dumneata, Monsieur, m-ai transformat într-o abominație care se hrănește cu sânge. De ce ți-aș mulțumi pentru asta?
– Hm, poate pentru că ai șansa de a sta azi în fața mea și de a mă muștrului, în loc să zaci în pământ, drept hrană pentru viermi?
Fata ar fi vrut să-i dea o replică tăioasă, dar nu găsi nimic. Nemernicul avea dreptate. Nu era chiar vie, dar nici moartă cu adevărat. Încă putea merge, vedea, simți, gusta… Adevărat, inima nu-i mai bătea, nu mai avea nevoie să respire, însă toate simțurile îi erau intacte. Ba chiar mai mult de-atât. Dobândise forță fizică și viteză de neînchipuit. Devenise o super-creatură. Și nici măcar nu avea nevoie să ucidă oameni ca să supraviețuiască. Dar nu-i putea mulțumi pentru asta. Nu voia să-i mulțumească. Atunci când o transformase, nici nu se deranjase s-o întrebe dacă își dorea așa ceva; apăruse pur și simplu cu un om căruia îi sfâșiase beregata, pregătind-o pentru gura ei înfometată.
––-
Fragment din #Revertis. Din primăvară, la Editura Herg Benet.