– Imi permiti sa incep brusc si evident .. prost? mmm.. imi permiti?
– Am incotro?
– Ar fi bine sa ai….
– Atunci povesteste-mi….

Era o seara de primavara, habar n-am un aprilie, sfarsit de aprilie…aaahh.. ba nu chiar Mai, da, da sigur era Mai …sau aprilie? ma rog nu mai conteaza; Iesisem de la birou si… aveam chef sa beau un vin sau ceva asa de inceput de vara. Cred ca era vineri seara, stiam un loc bun … „Livada cu visini”… teribili de inspirati… in orice caz, locul era superb, ascuns undeva intr-o curte de sub copacii despre care nu stiu sigur daca erau visini sau nu… .

Am mers pe jos, pentru ca m-am gandit ca in seara aia nu ma potriveam deloc cu schimbatorul masinii mele, l-am urat in doua secunde si am decis ca putina miscare nu face rau nimanui;

Mi-am comandat un vin … o sticla… numai eu .. un vin bun si scump.. ce bine e sa fi snob mi-am spus si apoi gata….

– Apoi gata????

– Apoi mi-am adus aminte de tot… dar absolut de tot, mi-am desfacut nodul de la cravata si m-am lasat prada unui vanticel de primavara de miros de asfalt si tulpini de pomi infloriti, de vin si zumzete de oameni tacuti.

Mi-am adus aminte cum in alte primaveri acum multi ani in urma, stiam sa privesc si sa imi imaginez ca eu izvorasc primavara. Si mi-am mai adus aminte ca am fost pur si sincer cu mine si cu toata lumea asta, acum insa in spatele unui corporatist … nu se mai ascunde nimic, doar aberatia dorintei de succes;

Mi-am deschis nasturele camasii si am intinerit zece ani, taman in momentul in care gustul unei tigari mi se parea innecacios, dar dadea pretios si tacticos sa fumezi. De ce iti vorbesc despre tigari? Mai bine iti povestesc despre altceva… stii ce faceam acum zece ani? sau ce credeam?

– Daca devii melancolic spune-mi… sa-mi anulez o rezervare;

– Acum zece ani, nesimtitule, credeam ca toti oamenii sunt ingeri. Mai ales cei pe care ii iubeam. Mai credeam ca iubirea in lumea asta nu are margini….si ca poate schimba tot.

Imi petreceam zilele liber, liber sa gandesc, sa actionez, sa umblu… sa imi scriu gandurile…sa cred ca lumea poate fi frumoasa si ca tristetile sunt pentru cei care nu vor sa deschida ochii.

Am refuzat sa cred ca exista depresii si ca lumea nauca apartine unui teritoriu inventat, ca plansul inecacios si nevrozele sunt doar pretexte pentru a primi afectiune;

Iti poti imagina cum erau primaverile atunci?

– Cum?

– Ca asta de acum. Pentru ca dupa zece ani imi dau seama ca am avut dreptate; Mi-am dat seama ca lumile despre care care ti-am vorbit sunt inventate de noi, ele nu exista cu de la sine putere ci noi le dam viata… iti poti imagina???

– Devii patetic…

– Te bag in mata! stii ca tin la tine si profiti… uite vezi si tu creezi o lume, o lume in care eu te bag in mata…. nu e cea mai frumoasa dintre lumi. Lumea, oamenii, noi ne recream … de cele mai multe ori in moduri si feluri atat de inapoiate si de neinteles. Ne cream obsesii si le cream si celorlati impresii, le alimentam imaginatia si intr-un final ii determinam sa actioneze… intr-un fel sau altul…

– Asta nu e manipulare?

– Asta e doar prostie, nu manipulare, eu nu iti vorbesc de lucruri planuite cu scopul bine stiut de a obtine un folos imediat. Iti vorbesc despre cuvintele, sentimentele, faptele pe care le aruncam in viata asta mare si in care creeam lumi, cream lumi in care lacrimile isi fac loc atat de repede, depresiile se adancesc si devin din ce in ce mai amare. Lumi in care tristetea tine loc de orice alta stare si in care celalalt e doar un cobai picat in locul nepotrivit la momentul nepotrivit;

– Dar nu sunt numai astea… sunt si lumile celelalte, vesele, optimiste, calde, fericite… de ce le vezi numai pe alea?

– Pentru ca astea vesele, optimiste calde… nu sunt create de noi oamenii …ci ele izvorasc firesc din noi, pe celelalte le determinam, la fortam sa apara. Ai fost indragostit?

– Da!

– Si ai planuit sa te indragostesti?

– Nu… cum sa planuiesti asa ceva… visam sa ma indragostesc…dar nu era pe vreun „to do list”;

– Te-ai razbunat vreodata?

– De cateva ori… dar razbunari mititele… nimic grandios…

– Deci…

– Da, pe alea le-am planuit…, le-am gandit…

– Atunci nu mai planui niciodata nimic, lasa totul sa curga firesc, multumeste pentru tot, lasa vantul primaverii sa te ivaluie, bea un vin bun si gandeste-te la nimic… sau dimpotriva gandeste-te la tot.

– Tot patetic suna…

– N-am sa-ti mai repet unde iti este locul… da pana si acolo ascuns, tot te iubesc.

Mă imaginez fragilă într’o lume cu mulţi Dumnezei.
N’am prea multe cunoştinţe despre fragilitate. Like China in your hand spune cântecul şi îi dau dreptate, deşi n’am ţinut niciodată China in my hand. Doar îl cred pe cuvânt.
Mi’e mai simplu să cred cuvântul cântecului.
Un fluture e fragil. Dacă’l prinzi de aripi, i se ia puful şi moare. Nu ştiu dacă are puf. Ştiu că moare şi e suficient.  La fel se întâmplă dacă’i rupi mijlocul în două. Devine greţos. O fragilitate greţoasă.
Puiul este fragil. Puiul de drac şi puiul de om. Mi’e teamă de neputinţa lor de a se apăra.
Fragilitatea
e singura armă.
Cred tot mai mult că în ultima vreme nu mai ştie să funcţioneze.
S’a stricat de la sine, ca un ceas vechi.

Mai e Norocel. E fragil pentru că n’are o labă şi înoată ca un pisic şchiop. În plus,
e şi foarte mic. Norocel e verde închis, e ţestoasă,
îl iubesc şi de aici se trage şi fragilitatea lui.

Încerc să’mi închipui cum ar fi dacă mi s’ar măcina oasele. În faţa unui perete,
trupul meu este şi el fragil.
Totuşi nu m’am temut că ar putea cădea peste mine
pereţii, zidurile, blocurile’turn care m’au văzut crescând.
M’am temut de moarte şi nici ea n’a căzut peste mine. Moartea nu e fragilă.
E un concept şi o realitate şi încă ceva. Tocmai ceva’ul acela mă sperie.

Îmi imaginez dumnezeii adunaţi la un loc. Doar al meu şi al tău n’ar fi mare lucru,
dar pământul n’a început cu al meu şi al tău.
Mai sunt câţiva cărora le place gustul de sânge. Pe aceia nu’i cunosc şi nu mă interesează.
Îi văd uneori la televizor. Ei spun că sunt oameni, eu ştiu că sunt.
Prefer să’i cred dumnezei, dar asta numai la mine în minte.

La mine în minte eu sunt puternică şi tu eşti fragil. Apoi scriu
pentru că şi eu vreau să fiu fragilă.

Închid ochii. Nu mă pot gândi la nimic.

Dintr’o dată realizez că nu există fragilitate.

Doar zgomotul surd al unei percepţii dezordonate,
izbindu’se haotic de nelămuririle ei.